Capitolul 5

Se făcuse aproape ora 8 când Mihai opri maşina în faţa casei Corinei. Înăuntru, îi întâmpină o răcoare plăcută. Trecând de bariera draperiilor opace, mirosul de iasomie impregnase discret semiîntunericul.

-Nu ţi-e teamă să pleci şi să laşi toate geamurile deschise?

-Dacă cineva ar vrea să intre, crezi că o uşă sau un geam încuiat l-ar deranja? Corina aruncă nepăsătoare cheile pe măsuţa de la intrare. Oricum, e un cartier paşnic, vecinii sunt mai toată ziua prin curte..., nu-mi fac griji! Vroiai să vorbim ceva despre Cătălin? schimbă ea vorba, hotărâtă să treacă direct la subiect.

Cu un zâmbet angelic, Mihai se trânti în cel mai apropiat fotoliu.

-Te grăbeşti cumva să scapi de mine?

-Nu-i vorba de asta, spuse Cori schimbându-şi greutatea de pe un picior pe altul. Sunt doar obosită după o zi ca asta, care, adăugă ea repede, de teamă să nu pară nerecunoscătoare, apropo, ă, ă, a fost extraordinară, nici nu mai ştiu dacă ţi-am mulţumit, a fost extraordinar, nu ne aşteptam la o surpriză aşa de..., ă..,ă....

-Extraordinară... o completă Mihai amuzat. Da, ştiu, ai mai spus asta... Făcu o scurtă pauză redevenind serios. OK. Am înţeles! Trec direct la subiect.

Şi îi făcu semn Corinei să ia loc. O privi aşezându-se pe marginea canapelei din faţa lui, încrucişându-şi nervoasă picioarele goale şi lungi. Ştia că sunt netede, fierbinţi, satinate ca şi restul acelui corp care îi dădea ameţeli. Inspiră adânc cu fălcile încleştate.

-Cred că pot să-l ajut pe Cătălin, dacă intră la facultate în Bucureşti.

-Ştiu că îl ajuţi, Mihai, doar mi-ai spus deja că vrei să deschizi un cont şi....

-Nu la asta mă refeream... Pot să fac mai mult decât atât! Pot să-l învâţ să pescuiască, vorba proverbului! Îi voi oferi un loc de muncă la firma mea! Este exact ce are nevoie ca să înveţe meserie în timp record! Înţelegi? Dacă el vrea să facă Facultatea de Construcţii e perfect! La mine va lucra pe şantiere, cu cele mai bune echipe de constructori. Voi avea grijă să aibă un program flexibil, să nu lipsească de la şcoală, dacă e nevoie îi pun la dispoziţie chiar unul din apartamentele noastre de protocol. Ce zici?

-Ce pot să zic, Mihai! Nu mai am cuvinte! exclamă Corina.

-Ai putea să spui că.... e extraordinar! o împunse el.

-Hei! Nu mai face mişto de mine!

Încerca să pară furioasă, dar i-ar fi sărit în braţe de bucurie. Iar el ştia asta.

-Uau! Abia aştept să-i spunem lui Cătălin! E o idee genială! Cu ajutorul tău se pare că va reuşi să-şi întreţină familia mult mai repede decât ar fi putut visa! Ca să nu mai vorbim de şansa de a face exact ceea ce îi place!

-Mda. Acum nu mai trebuie decât să intre la facultate şi apoi să facă faţă provocării: cursuri, seminarii, examene şi, în plus, un servici. Nu oricine s-ar descurca la 18 ani cu aşa ceva....

-Glumeşti!? Pentru Cătălin va fi uşor, având în vedere ce viaţă a avut până acum....

-Aşa mă gândeam şi eu... o aprobă Mihai ridicându-se.

-Sunt sigură că n-o să ne dezamăgească! adăugă Corina apropiându-se de el şi îmbrăţişându-l într-un impuls de moment.

O şuviţă rebelă din părul ei prins în coadă îi gâdilă faţa. I-o dădu uşor după ureche, desprinzăndu-se din îmbrăţişare doar cât să o poată privi în ochi. Acel zid pe care ea îl ridicase între ei dispăruse, şi crezu că a găsit momentul să discute subiectul pe care ea îl evitase toată ziua.

-Ieri mi-a fost dor de tine...,începu el căutându-i privirea şi ţinându-i încă talia prizonieră. Şi astăzi mi-a fost! Cobora cu degetul mare de-a lungul spatelui ei. Încet, vertebră cu vertebră.

Înainte să cedeze sub narcoza acelei atingeri, creierul ei reuşi să descifreze semnificaţia cuvintelor şi începu să emită semnale de alarmă. „Ieri mi-a fost dor de tine!”. Mihai avea mult tupeu să-i spună aşa ceva privind-o în ochi, fără măcar să clipească. Imaginea Monicăi în braţele lui îi flutură prin faţa ochilor pentru o fracţiune de secundă, dar Corina simţi că nu mai are putere să se înfurie. Toată povestea asta absurdă începea să o obosească. Se gândi să-i ceară socoteală lui Mihai pentru minciunile lui, dar îi era scârbă de acea discuţie jenantă.  Cu ce drept i-ar fi putut cere ea socoteală? Cum ar fi putut să pună problema astfel încât să nu pară disperată după el?

-Hei! La ce te gândeşti? Am impresia că te uiţi prin mine!

Vocea lui Mihai o scutură din transă. Se desprinse de el, masându-şi tâmplele şi îi răspunse, fără să mintă întru totul:

-Iartă-mă! Sunt doar foarte obosită! Putem să vorbim mâine? Tot ce vreau acum e să mă odihnesc!

Mihai înţelese cu uşurinţă mesajul de dincolo de cuvintele ei. Jocul Corinei începea să-l exaspereze. Era clar că ceva îi stătea pe suflet. Era la fel de clar şi că lucrurile nu se vor rezolva de la sine. Trebuia să o facă să vorbească! Şi asta cât mai curând.

-Corina! Mai este ceva ce trebuie să discutăm...

-Ok! De acord! îl întrerupse ea uşor iritată. Dar sunt sigură că poate aştepta până mâine!

Mihai oftă, încuviinţând din cap.

-Bun. Aştept până mâine, dacă asta îţi doreşti, capitulă el, îndreptându-se spre uşă. Nu-i convenea situaţia, şi privirea lui încruntată nu ezită să-i arate asta Corinei.

Ieşi fără să-i mai adreseze vreun cuvânt.

-Mihai, îl strigă ea din prag. Mulţumesc încă o dată pentru tot ce faci pentru Cătălin! Îţi voi fi mereu recunoscătoare!

-Nu pentru recunoştinţa ta fac toate astea, îi răspunse el sec, închizând poarta în urma lui.

Se urcă furios în maşină, trântind portiera cu putere, dar în secunda urmăroare stomacul i se chirci de milă. Milă pentru acea bijuterie de maşină, la care nici nu îndraznea să viseze până acum câţiva ani şi care nu avea nici o vină pentru frustrările lui. Porni motorul şi demară, având grijă să acorde Volvo-ului tot respectul ce i se cuvenea. Se simţea neputincios în faţa comportamentului Corinei, care părea acum că se topeşte ca mierea în mâinile lui, pentru ca în secunda următoare să se transforme într-un bloc de granit. Şi asta fără nici cel mai mic indiciu despre ce se petrece de fapt cu ea. Refuzând să renunţe la luptă, Mihai încercă pentru a nu ştiu câta oară, să ghicească motivul pentru care fiecare tentativă a sa de apropiere se soldase cu un eşec. Derulând filmul înapoi, realiză că ultimă oară când o simţise pe Cori complet alături de el fusese chiar în seară în care o sărutase. Poate că făcuse prea repede pentru ea acel pas, sau poate că dăduse înapoi prea brusc atunci, încă nesigur de sentimentele sale. Nu ştia exact unde greşise, dar era sigur că din acea seară, ceva se rupsese între ei. Îşi aminti următoarea zi, când ea îi refuzase atât de rece invitaţia la cină. Încercase să nu dea importanţă acelei întâmplări, dar evenimentele care urmaseră îi şterseseră orice îndoială: Corina încerca să-l ţină la distanţă, în ciuda atracţiei pe care o simţea pentru el. În privinţa acestui lucru Mihai nu se îndoia. Şi un orb ar fi putut să vadă scânteile ce se aprindeau de fiecare dată când se apropiau unul de altul.

Mihai începea să înţeleagă că orice s-ar întâmpla, nu se va mai putea ţine departe de această femeie vreodată. Şi nici nu înţelegea de ce ar încerca. Simţea cu fiecare por, cu fiecare celulă că ea trebuie să-i aparţină. Cu trup, cu suflet, cu bune şi cu rele, cu trecut, prezent şi viitor. Nu câştigase nimic în viaţă fără să lupte ca un nebun. Nu vedea de ce de data asta ar sta lucrurile altfel.

Întoarse maşina la 180 de grade, în mijlocul bulevardului, ignorând orice regulă de circulaţie şi apasă acceleraţia înapoi, spre casa Corinei. Într-un fel sau altul, lucrurile se vor clarifica. Acum. Aşteptase ani întregi momentul potrivit, locul potrivit, femeia potrivită. Acum, că o găsise, nu mai era dispus să aştepte.

                                               

                                                *

Cu ochii închişi, ţinându-şi răsuflarea, Corina lăsă jetul aproape rece al duşului să-i biciuiască faţa şi corpul. Simţea că, în sfârşit, senzaţia copleşitoare de oboseală începe să o părăsească. Zgomotul apei curgând cu presiune părea să o ajute să ignore toate gândurile care o frământau în ultima vreme.

Din cauza lui nu-l auzi nici pe Mihai intrând ca o furtună în casă. Abia când o strigă, bătând în uşa de la baie îşi dădu seama de prezenţa lui, cu o tresărire mirată. „Oare ce-l adusese înapoi?”

-Îmi pare rău, Corina, dar n-o să aştept până mâine! Va trebui să discutăm acum! Nu mai suntem nişte copii ce se joacă de-a adulţii: „eu te sărut, tu mă ignori”. Nu voi lăsa istoria să se repete!

Deşi grăbită să-şi clătească şamponul din păr, Corina încremeni. Era pentru prima oară când Mihai făcea o referire mai mult sau mai puţin directă la trecutul lor.

-Dacă tot vrei să dezgropi morţii, îi strigă ea, adu-ţi aminte că atunci tu erai nesuferit şi mă ignorai!

-Deci recunoşti că eşti nesuferită şi că mă ignori? se răsti Mihai în continuare la uşă.

-Bineînţeles că nu! Chiar vrei să deschizi discuţia asta?

-Dacă n-aş vrea, aş mai sta de vorbă cu uşa ta de la baie?

După un moment de tăcere încordată, Mihai continuă împăciuitor:

-Cori! Nu putem discuta aşa... Te aştept în sufragerie....

Mihai avea dreptate, îşi spuse Corina. Poate că era mai bine să discute totul deschis. Nu mai erau nişte copii lipsiţi de experienţă ca atunci...

.......................................................................................................

Vara 1995

Iubirea mea n-are hotar

E ca şi focul din amnar

Vino să vezi ce pot să-ţi dau

Şi inima am să ţi-o iau

                                    Cu drag,

                                                Lili

Corina pufni în râs şi reciti mirată bileţelul plin de inimioare pe care-l găsise în sertarul lui Mihai. Căuta afurisita aia de casetă pe care el uitase să i-o dea înapoi. Chiar nu scotocea cu intenţia de a gasi ceva palpitant. Pur şi simplu intrase în cameră vrând să i-o ceară şi când îşi dăduse seama că el nu era acolo se hotărâse să ia situaţia în propriile mâini. Ciudat, totuşi! Nu-l auzise pe Mihai ieşind pe uşă. Erau acasă doar ei doi – tata era de servici, mama la cumpărături, iar Dani, cine ştie pe unde... Hmm, probabil Mihai fuma în curte şi ieşise pe furiş, ca ea să nu-l audă. De parcă n-ar fi ştiut că şi el şi Dani făceau lucrul ăsta de câteva luni bune. Oftă, întrebându-se când îşi vor da seama cu toţii ca ea nu mai era un copil pârâcios.

-Hei! Ce cauţi acolo? se auzi Mihai din pragul uşii.

Corina ascunse bileţelul la spate. Prea târziu. Mihai ajunse la ea din doi paşi încercând să i-l smulgă din mână. De data asta fu suficient de rapidă ca să se ferească de el. Ridică  mâna cu bileţelul sus, în aer, de parcă el nu ar fi putut să ajungă acolo cu uşurinţă.

-Ooo, se pare ca domnul Mihai are o admiratoare.... spuse ea cu un zâmbet sardonic, în timp ce încerca să se ferească de el.

-Dă-mi hârtia imediat, Cori! Ce cauţi prin lucrurile mele?! Mă spionezi?

-Îmi caut caseta mea, ce altceva? Doar nu crezi că mă interesează toate pipiţele tale!

-Poate eşti invidioasă! Mai ales că n-ai avut un prieten de astă primăvară! o împunse Mihai.

Asta era o lovitură sub centură!

-Ce-ai spus? ciripi Corina indignată, aruncând pe jos bileţelul.

-Adevărul, ce altceva? îi răspunse Mihai jumătate serios, jumătate glumind.

Ridică de jos hârtia, o băgă în buzunar şi se întinse pe pat, cu aerul că ar fi câştigat bătălia. Ochii Corinei scăpărau. Luă la nimereală o bluză de pe spătarul scaunului şi i-o aruncă în cap. Băiatul se feri şi i-o aruncă înapoi. Corina înşfăcă perna de pe patul lui Dani, şi se năpusti asupra lui, folosind-o ca armă. Începu o luptă acerbă în care Corina punea toată puterea şi energia, iar Mihai încerca mai mult să se apere râzând. Asta nu făcea decât s-o scoată şi mai tare din sărite, aşa că nu se lăsă. Nici măcar atunci când îşi dădu seama că de fapt uitase de la ce pornise ciondăneala. Amuzat şi plictisit, Mihai se hotărâ într-un târziu să-i arate cine-i şeful. Corina nu-şi dădu seama cu exactitate ce se întâmplase, dar într-o fracţiune de secundă se pomeni prizoniera băiatului. Întinsă pe spate, cu încheieturile mâinilor încâtuşate de palmele sale, nici nu se putea mişca sub greutatea lui. Se uită la el şi-şi dădu seama că nu mai zâmbea. O privea. Tulburată, încetă să se mai zbată,  căutând semnificaţia acelei priviri care o hipnotiza. Creierul ei era gol ca un ecran alb. Nici nu apucă să articuleze vreun sunet sau vreun gând până când buzele lui le întâlniră pe ale ei. La început pasional, imperios, grăbit, aşa cum bei un pahar cu apă, gâfâind, în mijlocul verii. Apoi tot mai dulce, delicat, senzual. Continuă să-i ţină mâinile prizoniere, dar când Corina schiţă primul gest, i le eliberă, lăsând-o astfel să-i înlănţuie gâtul, trăgându-l mai aproape de ea, raspunzându-i cu fiecare fibră a corpului ei. În timp ce mâinile îi rătăceau prin părul lui negru şi des, se întrebă dacă nu cumva bubuitul inimii ei se putea auzi de la 10 metri distanţă. Îşi arcui spatele, cu o dorinţă inconştientă de a se lipi cât mai mult de trupul lui care îi răspunse ca un instrument bine acordat. Mihai gemu din tot corpul, şi înainte ca fata să-şi dea seama ce se întâmplă, sări la marginea patului întorcându-se cu spatele la ea. Îşi prinse faţa în mâini încercând să-şi potolească respiraţia. Corina se ridică simţindu-se confuză şi tulburată.

-Ce....ce s-a întâmplat? întrebă ea cu vocea spartă.

-S-a întâmplat ce nu trebuie să se mai întâmple niciodată! Iartă-mă, Cori! E numai vina mea! spuse el fără să o privească.

-Dar....

-Fără „dar”... Îţi promit că aşa ceva nu se va mai întâmpla niciodată! Trebuie să uiţi totul, înţelegi?

Se întoase în sfârşit şi o privi în ochi. Privirea lui o sperie. Văzu în ea disperare şi panică, regret, dorinţă şi o hotărâre pe care ştia că nu o va putea clinti. Fugi în camera ei cât de repede o lăsară genunchii încă moi.

......................................................................................................

Pierdută în amintiri, Corina ieşi din cadă ca un somnambul. Îşi şterse părul şi corpul cu mişcări aproape teleghidate, pierdută în gânduri pe care de prea mult timp le crezuse uitate. Înăbuşite, reprimate, ignorate.

Gânduri, amintiri, senzaţii, sentimente. Era expertă în a le ignora. Viaţa îi impusese să facă aşa. Sau poate îşi impusese doar ea. Nu ştia exact. Ştia doar că se săturase. Îşi dorea să ridice capacul, sa deşurubeze dopul, să se simtă în sfârşit liberă.

Renunţă la cugetările filosofice când îşi dădu seama de un neînsemnat amănunt de ordin practic care o înspăimântă: nu avea nimic de îmbrăcat! Toate hainele ei erau în cameră, unde nu putea să ajungă decât trecând pe lângă Mihai. Cele cu care fusese îmbrăcată zăceau undeva pe podeaua din sufragerie, acolo unde se dezbrăcase. „Aşa-ţi trebuie dacă eşti dezordonată!” i-ar fi spus mama. Plescăi nervoasă cu piciorul gol pe gresie şi alungă gândul. N-avea timp de dialoguri mentale în contradictoriu cu părinţii decedaţi. Trebuia să găsească o soluţie. Exista una singură. Logică, simplă şi destul de penibilă. Se înfăşură cu prosopul, îşi compuse o mină cât mai demnă şi se pregăti de înfruntare.

*

Mihai era pregătit. De data asta nu va accepta nici o eschivare. Avea de facut două lucruri clare. Să afle exact ce o măcina de câteva zile pe Corina şi să-i mărturisească tot ce simte pentru ea. Direct. Fără amânări, fără ocolişuri.

Ca înaintea celor mai importante negocieri de afaceri, îşi prinse mâinile la spate şi începu să măsoare holul în lung şi-n lat. Asemeni unui leu în cuşcă, încercând să-şi pună la punct strategia. Încerca să nu lase zgomotul apei curgând în baie să-l distragă. Îşi alungă din minte scena stropilor de apă lovind trupul Corinei. Se îndepărtă şi trecu pe lângă sufragerie, iar imaginea hainelor ei aruncate neglijent pe podea îi traversă retina ajungându-i direct în plămâni şi împedicându-l pentru o secundă să respire.

Căutând ceva care să-i abată gândurile, paşii îl duseră spre camera pe care în trecut o împărţise cu Dani. Apăsă pe clanţă cu inima strânsă. Încăperea nu se schimbase cu mult. Vechiul lui pat dispăruse de acolo, fiind înlocuit de un televizor aşezat pe o comodă, iar patul lui Dani fusese înlocuit cu unul nou. Restul mobilei rămăsese aşa cum o ştia, chiar şi veioza de pe biroul unde obişnuia să-şi facă temele, sau hârtia împăturită care ţinea închise uşile dulapului. Câte amintiri frumoase îl legau de locul acela... Câte momente de neuitat...

Nopţile cu discuţii interminabile... Dani imitând paşii lui MC Hammer... D-na Pârvu verificându-le lecţiile... Ţigările fumate pe ascuns, la geam... Prima dată când o sărutase pe Corina...

......................................................................................................

Vara 1995

Cana sări de pe birou şi se făcu ţăndări sub pumul năpraznic al lui Mihai. „Sunt un mare idiot!” îşi spuse el printre înjurături, încercând să-şi potolească dorinţa de a distruge tot ce-i cădea în mână. Să o sărute pe Cori fusese cea mai mare prostie! Nu înţelegea ce a fost în capul lui! Era atât de convins că-şi poate ţine impulsurile sub control şi „BANG”! Îl apucase când se aştepta mai puţin! Era adevărat că nici ea nu-l respinsese... Dar asta nu mai conta. Ba dimpotrivă. Era cu atât mai rău! Lucrurile ar fi putut să degenereze. Îşi aminti cu o durere vecină cu plăcerea cum degetele ei fine îi mângâiaseră faţa şi părul, iar buzele ei îi răspunseseră la sărut ca şi cum l-ar fi aşteptat de-o veşnicie şi se cutremură. Îi revăzu în gând părul răvăşit şi privirea furioasă, atunci când o răsturnase pe pat, prinzând-o de mâini. Îi simţi din nou respiraţia fierbinte pe faţă şi corpul mic imobilizat sub greutatea lui. Îşi aminti valurile de sânge care-i pulsaseră în tâmple atunci când renunţase să se mai controleze şi o sărutase. Nu putea să-şi imagineze unde găsise puterea să se oprească atunci când ea se lipise de el, dar îi mulţumi cerului că o făcuse. Şi-o închipui pe dna Pârvu intrând atunci în dormitor şi simţi că i se taie picioarele. Se aşeză pe marginea patului deznădăjduit. Ce fel de om le face aşa ceva unor părinţi ca ei? Cinstiţi, iubitori, corecţi. De ce tocmai Corina, din atâtea fete pe care le-ar fi putut alege? Pentru că ea îl asculta, îl înţelegea, îi era mereu alături. Dar nu ăsta e şi rolul unei surori? Sau poate pentru că era frumoasă, şi plină de viaţă, şi inteligentă şi amuzantă. Dar toate astea nu trebuiau să conteze! Nu aveau voie să conteze! Poate doar într-o altă lume, în care lucrurile ar fi stat cu totul altfel....În lumea aceasta, însă, el trebuia să uite tot ce fusese sau ar fi putut fi între ei.

Până acum reuşişe să evite cu agilitate discuţia despre „fete şi băieţi” pe care dna Pârvu încercase s-o abordeze de vreo câteva ori. Chiar şi-aşa înţelegea foarte bine că trebuie fie atent la ce face şi să-şi ţină cât de mult pantalonii pe el dacă nu vroia să distrugă viaţa unei biete fete aşa cum făcuse nenorocitu’ de taică-su. Doamne fereşte să fi fost chiar Corina. Îi era cât se poate de clar că de obicei, în lumea asta, bărbaţii erau prădătorii, iar femeile – victime. Plănuia ca el să fie una dintre excepţii. Încă nu era sigur ce drum va alege în viaţă, dar ştia că trebuie să facă şcoală, să muncească, să nu lase nimic să-i stea în cale. Şi dacă va reuşi să facă toate astea, poate într-o zi va avea succes şi bani, şi va avea ce să ofere acelei femei de care se va îndragosti şi cu care va avea o familie. Copiii lui nu vor suferi niciodată de frig, de foame sau de lipsa unei familii în care să se simtă ocrotiţi şi iubiţi. Nimic altceva nu trebuia să conteze.

......................................................................................................

Apa încetase să curgă în baie de câteva minute dar Mihai nici nu observase. Auzi doar uşa de la baie deschizandu-se cu un scârţâit vag familiar şi se grăbi să iasă în întâmpinarea Corinei. Apariţia ei îl luă însă cu totul prin surprindere. Să poarte o discuţie coerentă cu ea va fi o provocare mai mare decât anticipase. Îi era mult prea greu să se concentreze. Înghiţi cu noduri şi încercă să-şi alunge expresia tâmpă de pe faţă cu o glumă:

-Te pregăteşti de o şedinţă foto pentru Playboy?

Corina îi aruncă o privire ucigătoare, detestând atitudinea lui arogantă. Se sprijinea ca un cowboy de tocul uşii de la sufragerie şi îi urmărea cu privirea fiecare mişcare. Îşi culese hainele de pe jos, bucată cu bucată şi încercă să se strecoare spre camera ei:

-Mă duc să mă îmbrac!

-De ce? Doar te-am văzut mai dezbrăcată de atât! o opri el zâmbind, blocând complet trecerea.

Nu se putea abţine să nu o provoace. Felul în care roşea i se părea absolut adorabil.

-Ok! Perfect! se ambiţionă ea, trântind hainele pe canapea şi încrucişându-şi braţele pe piept. Atunci s-auzim! Pentru ce te-ai hotărât să dai buzna în casă?

-În primul rând n-am dat buzna! Am bătut, am încercat uşa, şi pentru ca era deschisă am intrat. În al doilea rând am venit pentru că nu am de gând să mai stau şi să mă chinui să ghicesc de ce Măria Sa mă tratează cu dosul!

-Eu!? Nu cred că am făcut aşa ceva! Eram pur şi simplu obosită!

-Pff! Te rog! Nu-ţi bate joc de mine! Nu ne cunoaştem de ieri! tonul lui Mihai coborî uşor. Nu înţeleg de ce nu vrei să-mi spui! Credeam că putem să discutăm despre orice...

-Serios!? Despre orice? izbucni Corina. Aşa cum ai discutat şi tu cu mine când ai scos-o pe Monica în oraş!?

Tăcere. O secundă, două, trei. Sprâncenele lui Mihai se apropiau tot mai mult una de alta, într-o expresie de nelămurire totală.

-Monica! Dar nici măcar nu m-am întâlnit cu ea!

-Mihai! discuţia asta o făcea să se simtă chiar mai penibil decât se aşteptase. Las-o moartă!

Mihai o prinse de umeri şi o scutură atât de tare încât trebui să-şi ţină prosopul cu mâinile, de teamă să nu-i ajungă în jurul gleznelor.

-Hei! Ascultă-mă! E adevărat că Monica îmi propusese o ieşire în oraş. Pe moment n-am fost inspirat s-o refuz, dar am făcut-o mai târziu, cât de politicos am putut. E al naibii de agresivă femeia aia!

Inima Corinei bătea în ritm de dans. Încercă să-şi cenzureze bucuria.

-Oricum, nu-i treaba mea! Nu trebuie să-mi dai explicaţii!

-Ba trebuie... Şi vreau! N-am pomenit nimic de Monica pentru că nu-mi pasă de ea! Nu-mi pasă de nici o altă femeie! Tu nu vezi? De când m-am întors aici nu mă pot gândi la nimic altceva! 

Nici nu era sigură c-a înţeles exact ce vroia să spună Mihai. Poate îi juca imaginaţia feste. Îl privi în ochi dorind să găsească un semn că totul era adevărat şi ceea ce găsi acolo îi făcu sufletul să se topească de fericire. Îşi înclină uşor capul într-o parte şi mângâie cu obrazul una din mâinile lui Mihai ce încă îi mai strângeau umerii. Îi zâmbi şi-l întrebă torcând ca o pisică:

-La nimic altceva decât ce?

Simţind temperatura din cameră crescând brusc, Mihai o trase spre el, căutându-i buzele. Trupul Corinei se lipi de-al său, dar, hârjonindu-l, gura ei îi alunecă de-l lungul obrazului, şoptindu-i din nou în ureche:

-La nimic altceva decât ce, Mihai?

Dar buzele lui erau prea ocupate acum ca să răspundă. Cori le simţea fierbinţi şi flămânde pe gâtul şi pe umerii ei goi, gata, gata s-o făcă să-şi iasă din minţi. Îşi înfipse ambele mâini în părul lui, trăgându-i capul pe spate şi forţându-l s-o privească în ochi.

-La nimic altceva decât...?

-La tine, Cori! LA TINE! Nu pot să mă gândesc la nimic altceva decât la ti...

Buzele ei îl împiedicară să termine fraza.

Îşi aruncase braţele în jurul gâtului lui şi începuse să-l sărute cu atâta entuziasm că dinţii li se cicniră.

-Auu! gemu el, dezechilibrându-se şi lovind cu spatele tocul uşii.

-Scuze! chicoti ea fără să se dezlipească de el.

Îi mângâie conturul feţei cu vârful degetelor, savurând iureşul de senzaţii pe care apropierea lui i le provoca. Îl privi în ochi şi simţi cum genunchii i se înmuiau în timp ce respiraţia lui devenea din ce în ce mai accelerată sub presiunea anticipării.

Atunci când buzele li se întâlniră, nerăbdătoare şi fierbinţi, Corina înţelese pentru prima oară magia acelui sentiment pe care doar îl bănuise, îl chemase, îl dorise: sentimentul înfricoşător şi euforizant că sufletul tău pereche există. Şi nu mai era nevoie de cuvinte... Nu mai era nevoie de întrebări.

Avu, în schimb, nevoie de câteva secunde pentru a realiza semnificaţia zgomotelor din hol. Se desprinse cu un sentiment de plutire din îmbrăţişarea lui Mihai, înţelegând cu stupoare că cineva tocmai intrase pe uşă.

-Hei! Cori! Eşti acasă?

Corina îşi duse un deget la buze, şi-i făcu semn lui Mihai să rămână pe loc. Încă buimacă, ieşi pe hol în întâmpinarea lui Dani. Bronzat, masiv, chelind înainte de vreme, dragul ei frate stătea în pragul uşii în cel mai nepotrivit moment posibil.

-Surpriză! îi strigă el trântind bagajele şi îmbrăţişând-o.

Corina îl strânse în braţe tulburată. Se gândea cu oroare la întâlnirea inevitabilă dintre el şi Mihai. Nu era pregătită pentru aşa ceva. Ar fi vrut să fi avut la dispoziţie suficient timp pentru a-şi pregăti fratele. Erau atâtea lucruri pe care ar fi trebuit să le discute cu fiecare dintre ei înainte. Poate că acele lucruri i s-ar fi părut irelevante chiar cu 5 minute în urmă, dar sosirea lui Dani tocmai schimbase în mod fundamental miza jocului. Nu ştia cum va reuşi să facă slalom printre pericolele acestei întâlniri, dar se înarmă cu cel mai relaxat şi fals zâmbet din repertoriu:

-Hei! Bine-ai venit! înghiţi în sec şi intră direct în subiect. Şi eu am o surpriză pentru tine!

-Ce? Ai câştigat la poker Volvo-ul din faţa porţii?

-Ha! Ha! râse Cori cu junghiuri în stomac. Nu tocmai. De fapt, ...n-o să-ţi vină să crezi al cui e!

Dani ridică din sprâncene măsurând-o din cap până-n picioare. Zâmbi ironic, amintindu-i astfel Corinei cum era (sau cum nu era) îmbrăcată.

-Să-nţeleg că ai musafi...

-E al lui Mihai! îl întrerupse Cori. Mihai Apostol - îl mai ţii minte?

Dani se încordă brusc, încercând să se abţină de la comentarii.

-Cum aş putea să-l uit?!

-Acum stă la Bucureşti şi are o afacere de succes! Îţi vine să crezi? Să ne viziteze după atâţia a.....

-Şi ce caută aici? o întrebă Dani printre dinţi. Pe tâmpla lui dreaptă, Corina remarcă zvâcnirea ritmică a unei vene, avertizând-o că intrase pe un teren minat.

Parcă alegându-şi intenţionat cel mai prost moment, Mihai păşi în holul brusc transformat în arenă. Emoţiile păreau să condimenteze imaginaţia Corinei care vizualiza mulţimea ţinându-şi răsuflarea în tensiunea momentului. Încordarea din atmosferă devenise deodată atât de palpabilă încât simţea că o striveşte.

Ca şi cum ar fi fost cel mai natural lucru din lume, Mihai se apropie şi întinse amical mâna către fratele Corinei.

-Salut! zâmbi el în timp ce Dani îi privea lung mâna întinsă cu o expresie greu de descris. Era o combinaţie ucigătoare de dispreţ, dezgust şi sarcasm. Îşi înfundă ostentativ mâinile în buzunare.

-Bine-ai venit pe litoralul românesc! Vreme bună, gagici bune!

Mihai încercă să ignore provocarea.

-Bine te-am găsit! Chiar mă bucur că te văd. Trebuie să vorbim...

-Da,da! Să-mi spui şi mie cum e să fii mare patron. Cred că nu mai ai nevoie să te dai la puştoaice. Îmi închipui că femeile ţi se oferă pe tavă...

-Poftim? Despre ce vorbeşti?

-Hai, nu mai face pe prostul! Ai uitat ce-ai vrut să-i faci Corinei? Îmi pare bine că nu-i aici săraca mama! Ar fi fost prea dureros să te vadă din nou!

-Dani! Cum poţi să spui aşa ceva?! ţipă Corina privind neputincioasă efectul acelor cuvinte ce loveau în Mihai cu puterea unui cuţit. Văzu pe faţa lui întâi uimire, apoi neîncredere, şi mai ales durere.

-Pot să spun ce vreau! i se adresă Dani. Ai uitat că dacă nu eram eu, nenorocitul ăsta te-ar fi violat?

Cuvintele răsunară cu un ecou otrăvit şi distorsionat mult după ce Mihai plecă fără să mai privească înapoi. Şi de data asta, Corina ştia că e pentru totdeauna...