Capitolul 3

-OK Marius! Îţi mulţumesc! Nu uita să ţii mereu legatura cu dirigintele de şantier de la fiecare locaţie  şi sa faci cel puţin o vizită neanunţată pe săptămână. Aminteşte-le că orice depăşire de termen îi costă mai mult decât îşi pot permite, conform contractului. Aştept de la tine în fiecare seară câte un raport amănunţit pe mail. Nu vreau să primesc telefoane din 5 in 5 minute. Te consider mai mult decât pregătit să faci faţă acestei provocări. Aştept să-mi demonstrezi că nu mă înşel!

Mihai încheie convorbirea cu un sentiment de mândrie aproape patern. De câţiva ani buni îl pregătea pe acest tânar de numai 26 de ani, în încercarea de a-l face mâna sa dreaptă. Cele câteva zile de absenţă din Bucureşti îi dăduseră certitudinea că Marius era în sfârşit pregătit. Un director executiv aşa cum şi-l visase întotdeauna: tânăr, inteligent, ambiţios şi loial. Un individ dedicat şi capabil să preia o parte din responsabilitatea uriaşă care apăsa umerii lui Mihai, împiedicându-l sa aibă o viaţă personală.

Îşi petrecuse întreaga noapte încercând să îşi scoată din minte imaginea Corinei. În camera ei, în costum de baie, în valurile mării sau întinsă pe nisip, cântând şi jucandu-se ca un copil sau cu lacrimi de tristeţe în ochi. Se simţea bătrân şi corupt faţă de ea. Viaţa îi arătase că  lumea poate fi un loc urât şi periculos, în care trebuie să uiţi că eşti om şi să calci pe cadavre ca să supravieţuieşti. Şi, evident, nici Cori nu fusese scutită de palmele usturătoare pe care destinul le împarte atât de inegal. În mod misterios, însă, ea reuşise să-şi păstreze aceeaşi inocenţă şi poftă de viaţă ca în copilărie. Energia ei pozitivă era fără îndoială autentică. Mihai ştia asta pentru că o simţea emanând din interiorul sufletului ei şi încărcându-l cu o forţă invizibilă ori de câte ori erau împreună. 

Zorii se pregăteau deja să apară când Mihai se convinsese că reuşise să închidă din nou imaginea Corinei înapoi în cutiuţa ei mintală: aproape o soră, cu siguranţă o bună prietenă, femeia responsabilă de succesul său în afaceri, dar şi de cea mai mare suferinţă pe care o trăise vreodată. Ştersese această ultimă idee, hotărât fiind să nu mai lase trecutul să-i influenţeze viaţa şi adormise cu sufletul mai uşor.

Privi ecranul telefonului şi realiză că era abia 10 dimineaţa. În ciuda faptului că nu prea reuşise să doarmă, Mihai se trezise ca de obicei la 7, luase micul dejun şi cafeaua la restaurantul hotelului, şi chiar avusese timp să treacă pe la sala de fitness pentru 1 oră. La 9 se întorsese în cameră şi începuse să dea telefoane pentru a-şi elibera complet agenda următoarelor săptămâni. Acum se plimba prin cameră ca un leu în cuşcă, dându-şi seama că nu stăpânea deloc arta de a pierde timpul cu graţie. Se plictisea. Se gândi din nou la Corina şi se hotărî să ia situaţia în propriile mâini, şi să-i facă o surpriză. O va convinge să tragă chiulul, cum faceau pe vremuri (până la urmă, erau în toiul vacanţei; copiii nu erau la şcoală). Iar cum îşi vor petrece timpul împreună va hotărî ea. Pentru el era egal; îi era dor de o viaţă simplă, fără fiţe.

La 12.30 opri maşina în faţa şcolii 411, pe care aproape nu o recunoscu, aşa, renovată în nuanţe de bombonele pentru copii. Oricât de mult se grăbise, tot avusese nevoie de două ore şi jumătate prin magazine pentru a-şi cumpăra câteva haine, încălţăminte şi un slip pentru plajă – nu venise la Constanţa pregătit pentru concediu ci doar pentru 2-3 zile de întâlniri de afaceri. Întră în şcoală pe la intrarea profesorilor cu un sentiment de clandestinitate amuzată: când erau copii acea intrare le era complet interzisă. Exact aşa cum îşi aducea aminte, uşa de la biroul directorului, din imitaţie de piele, maron, capitonată era imediat în stânga, iar uşa secretariatului, aflată la al 20-lea strat de vopsea bej-căcănie era imediat în dreapta. Bătu uşor la uşa secretariatului şi o voce feminină răspunse cu un “da!” neutru. Intră şi dădu cu ochii de o simpatică domnişoară cu bucle aurii stralucitoare şi cu un zâmbet cuceritor. Din primul moment realiză că o cunoaşte de undeva, şi întâni în privirea ei deschis admirativă aceeaşi ezitare care-i spunea că şi ea îşi scotoceşte sertarele memoriei pentru a-l identifica. Strigară în acelaşi timp:

-Monica!?

-Mihai!? Nu-mi vine să cred!

-Nici mie! clipi Mihai sincer uimit să-şi regasească aici prima prietenă din liceu, prima fată pe care o sărutase, şi prima care-i frânsese inima.

Monica înconjură în grabă biroul la care stătea şi se repezi la Mihai, depunandu-i un sărut lipicios şi uşor colorat pe un obraz, apoi pe celalalt.

-Mai trăieşti? Fu prima întrebare dintr-un adevărat tir care urmă. Vroia să ştie totul: când venise, cât stătea, unde statea, şi mai ales ce facuse în toţi aceşti ani în care nimeni nu mai ştiuse nimic despre el! Era însurat, avea copii, cu ce se ocupa, câştiga bine, l-a afectat criza? De ce n-a mai fost în Constanţa? Auzise de mama Corinei? Dani ştia că s-a întors? Vorbea şi zâmbea mult, dezvelindu-şi dinţii perfecţi şi atingându-şi mereu coafura aurie, oricum impecabilă. Nările ei fremătânde şi picioarele lungi, mereu în mişcare, îi aminteau lui Mihai de un animal de rasă, dresat, elegant şi excesiv de îngrijit. Avea aceeaşi frumuseţe ostentativă ca în liceu, şi acelaşi aer senzual de felină la pândă care-l facea pe Mihai să se simtă în pericol de a fi devorat.

Încercă să-i răspundă pe scurt şi puse la rândul său câteva întrebări de politeţe. Monica însă era vizibil nemulţumită:

-Ah, nu! Nu scapi aşa uşor, dragule! se alintă ea. Hai să ieşim într-o seară şi să vorbim pe larg, ca oamenii! Ia spune-mi, vineri seara e bine pentru tine? Nu spune nu, ca-mi frângi inima! se încruntă ea în joacă.

Mihai îşi scormoni mintea căutând o scuză elegantă, dar încuviinţă perplex, dându-şi seama că nu are scăpare. Vroia să termine cât mai repede.

-Bine, scumpule! Aşa rămâne! Vineri la ora 9 poţi să mă iei de la adresa asta. Îţi scriu şi numărul meu de mobil, ok? se întoarse şi căută pe birou o hârtie şi un pix, etalându-şi cu generozitate, în timp ce scria, funduleţul obraznic şi coapsele apetisante ce se iveau de sub fustiţa puţin prea scurtă. Mihai înregistră amuzat şi uşor tulburat acest scurt spectacol cu dedicaţie specială.

-În regulă, ne vedem atunci... spuse el în grabă. Eu de fapt o căutam pe Corina. E cumva pe aici ?

-O, nu ! A plecat de o oră bună ! Dacă nu mă înşel s-a dus acasă la una din elevele ei. Eh, o familie de sărăntoci, spuse ea cu dispreţ. Nu ştiu de ce-şi tot pierde vremea pe acolo!

-Şi ştii cumva adresa? întrebă Mihai într-o doară, uşor dezamăgit de răspunsul femeii.

-Sigur. Nu e departe. Pe Curteanu. Te întorci pe unde ai venit, a treia stradă la dreapta, la numarul 306. O casă mică, dărăpănată, cea mai amărâtă de pe stradă.

-Perfect. Mulţumesc! Îmi pare bine că ne-am revazut, strigă Mihai din mers.

“Hm! Ce mică e lumea!...” gândi el în timp ce întorcea maşina. Şi-o amintea bine pe Monica, cea de acum aproape 15 ani... Îşi amintea la fel de bine cât de experimentată i se păruse încă de la prima întâlnire, deşi era mai mică decât el, cât de mult îl invidiaseră colegii că “pusese mâna pe un aşa exemplar”, şi cât de tare îi făcea să clocotească sângele în fiecare seară, când se despărţeau, sărutându-se până la sufocare. Nu durase însă decât câteva săptămâni şi, în timp ce el îşi facea speranţe pentru ceva mai mult decât dureroasele mângâieri grăbite, Monica îşi găsise un alt pretendent mai  matur şi mai interesant. Îi fusese mai greu să se consoleze cu ideea că pentru moment va rămâne virgin, decât cu pierderea ei, dar oficial, Moni era prima fată care îi frânsese inima de adolescent. Păstraseră relaţii amicale până la plecarea lui din Constanţa, dar acum Mihai simţea că interesul ei renăscut n-are de-a face decât cu mărimea contului pe care-l avea în bancă. În ultimii ani roiseră prea multe pipiţe lacome în jurul lui ca să nu-şi dea seama de acest adevăr simplu.

Intră pe strada Curteanu şi gasi fără prea multă dificultate ceea ce cu greu se putea numi casa de la numarul 306. Era o căsuţă joasă, minusculă, din BCA, netencuită şi cu un acoperiş şui, aşa cum poate numai în cele mai sărace sate din ţară mai poţi întălni. Era de necrezut că o astfel de aşezare putea exista în mijlocul oraşului. Lui Mihai i se strânse inima gândindu-se că o fiinţă umană îşi poate trăi copilăria aici. Nici nu intrase bine în curte că mirosul inconfundabil al sărăciei îl invadă, amintindu-i dureros de copilărie şi făcădu-i părul de pe ceafă să se zbârlească. În faţa casei, pe o sârmă legată de doi stâlpi nesiguri, atârnau la uscat haine uzate, iar la uşa de la intrare tronau (ca la orice casă dobrogeană care se respectă) câteva perechi de şlapi a căror culoare iniţială nimeni n-ar mai fi putut s-o desluşască. Uşa era deschisă, aşa că Mihai strigă de la o distanţă de câţiva paşi:

-Corina!....

După câteva secunde, în prag îşi făcură apariţia două fetiţe cu zâmbete curioase şi modest dar îngrijit îmbrăcate, iar în spatele lor se ivi Corina cu o expresie vizibilă de mirare pe faţă.

-Mihai! Ce cauţi aici? Cum m-ai gasit?

-Am vrut să-ţi fac o surpriză şi să te iau de la şcoală şi ghici peste cine am dat?!

-Ah! Te-ai întâlnit cu Monica, ... şi ţi-a spus unde mă găseşti! Cori schiţă un zâmbet de plastic. Domnişoara blondă nu era în mod evident una dintre persoanele ei preferate.

Mihai nu insistă asupra subiectului.

-Sper că nu te deranjază că am venit!

-Nuuu! Dimpotrivă! Spuse ea cu sinceritate. Ai ajuns la fix. Eu acum mă pregăteam să plec. Uite, ţi le prezint pe Sorina, cea mai bună eleva din clasa mea, şi sora ei, Alexandra.

Mihai se aplecă la nivelul lor şi le întinse pe rând mâna celor două fetiţe care le urmăriseră pline de curiozitate conversaţia, fără să piardă un cuvânt. Sorina era cea mai mică şi Mihai află că are aproape 8 ani, iar Alexandra aproape 11. Amândouă aveau părul ondulat prins în coadă de cal şi ochii rotunzi ca nişte veveriţe. Erau două fetiţe vesele, inteligente şi bine-crescute, iar Mihai le simpatiză din prima clipă. Sentimentul era, evident, reciproc. Corina îl invită să intre, şi, prin felul în care o făcu, îi dădu sentimentul că aici se simţea ca la ea acasă. Intră direct într-o încăpere care servea atât ca bucătărie, cât şi ca dormitor. Aragazul cu butelie, bufetul micuţ, patul de o persoană acoperit cu o pătură roasă, toate erau uzate şi vechi, dar curate şi aranjate într-o ordine absolută. La geamul micuţ atârna o perdeluţă curată, la fel ca şi multitudinea de covoraşe care acopereau linoleumul.

-Asta e camera lui Cătălin, îl informă Sorina, fratele nostru.

-El e mare! Are 18 ani, completă Alexandra.

Mihai remarcă cu mirare lipsa oricărui indiciu că în acel loc trăia un adolescent. Nici un poster pe vreun perete, nici o haină aruncată la întâmplare, nici o carte, caiet sau revistă trântită aiurea.

Corina traversă camera şi se opri în pragul următoarei încăperi, întorcându-se către Mihai şi cele două fetiţe:

-Vino! Mai trebuie să cunoşti şi restul familiei. Sunt nişte oameni tare dragi mie, şi vreau să ţi-i prezint înainte să plecăm.

Intrară într-o încăpere ceva mai mare decât prima, în care se afla un dulap vechi, dar încăpător, o masuţă, câteva scaune, şi două paturi de mărimi diferite. Cel mai mare, bătrânesc, cu o ladă la capăt, ca „pe vremuri”, adăpostea trupul firav al unei femei bătrâne aflate într-o vizibilă suferinţă. La marginea patului, acoperind mâna uscată a bătrânei cu mâna lui osoasă şi mare, stătea un adolescent ciolănos, ale cărui trăsături regulate trădau o maturizare timpurie şi o dragoste neţărmurită pentru bătrânica blajină din faţa lui. Inima lui Mihai se strânse de compasiune, în timp ce se întreba ce căuta el de fapt aici, în această casă.

-El este cel mai mare dintre copii, Cătălin, şi doamna Comşa bunica lor.

Naturaleţea cu care Cori vorbea îl făcu să se mai destindă, deşi jena profundă pe care o simţea îl făcea să-nceapă să regrete că venise acolo. Cu amândouă mâinile, cuprinse mâna slăbită a bunicii, prezentându-se şi răspunzând zâmbetului trist al acesteia, apoi strânse mâna băiatului care îl măsură plin de seriozitate.

-Mihai este un bun prieten pe care l-am regasit de curând, spuse Corina privindu-l cu căldură.

-Adică este iubitul tău, nu-i aşa? întrebă Sorina zâmbind cu subînţeles şi dându-şi coate cu Alexandra.

-Ina! Nu-i frumos să întrebi aşa ceva! o dojeni Cătălin.

-Nu-i nimic, râse Corina roşind imperceptibil. Dar nu, nu este iubitul meu, e mai mult ca un frate. Se întoarse zâmbind spre Mihai şi-i surprinse privirea. O privire adâncă, misterioasă, tulburătoare, pe care nu îndrăzni să o interpreteze. Privindu-l pentru o secundă îşi pierdu şirul gândurilor, dar se redresă repede şi se întoarse către ceilalţi:

-Acum noi trebuie să plecăm, dar ne revedem în curând. Vă mai fac o vizită zilele astea. La revedere doamnă Comşa. Multă sănătate. Vreau să vă văd pe picioare până data viitoare, se aplecă şi depuse un sărut pe obrazul bătrânei care îi încuviinţă spusele.

Mihai salută şi el şi se îndreptară spre ieşire, urmaţi de Cătălin şi cele două fetiţe.

-Mulţumim din suflet pentru tot, spuse băiatul strângând-o în braţe pe Corina. Nu ştiu ce ne-am fi făcut fără d-voastră.

-Nu te mai gândi la asta, Cătălin! Sunt aici şi asta contează. Să ai grijă ca bunica să-şi ia medicamentele la timp. Mă bucur să văd ca se simte mai bine! Iar tu te rog să continui să înveţi pentru facultate. Trebuie să găsim o soluţie! Dacă bunica se face bine poate să rămână cu fetele, şi asta înseamnă că mai trebuie doar să rezolvăm celelalte detalii tehnice! zâmbi ea complice.

-Faceţi lucrurile să pară atât de simple! oftă băiatul... Dar cum?!

-Lasă asta în seama mea deocamdată!

Cătălin încuviinţă, dar privirea lui spunea mai mult decât orice cuvinte. Era acolo tristeţe şi recunoştinţă, furie şi reasemnare, hotărâre şi ezitare. Văzându-l, Mihai avu senzaţia difuză că propriul său trecut reînvie, răscolindu-i sufletul. Nu era prima oară când simţea asta de când se întorsese în acest oraş al trecutului său. Se îndreptă spre maşină cu gândurile aiurea, dar până când Corina îl ajunse din urmă reuşise deja să îndepărteze toate fantomele trecutului care îi dădeau târcoale. Îi ţinu politicos portiera, apoi se instală şi el la volan:

-N-am mai avut răbdare pâna la 3, zâmbi el cu sinceritate. M-am gândit că poate mergem undeva să mâncăm împreună, ce zici?

Corina ar fi vrut să-i spună că şi ea fusese nerăbdătoare să-l revadă. Asta strigau toţi fluturaşii din stomacul ei. Se hotărî însă să nu-i asculte şi răspunse simplu:

-Ştiu un loc perfect! Mai ţii minte fostul Teatru de Păpuşi?

Mihai încuviinţă.

-Pe strada aceea, dar puţin mai jos. Mmmm....... Mi-e o foame de lup!

-Şi mie, recunoscu Mihai apăsând acceleraţia.

Găsiră cu greu un loc de parcare şi se îndreptară apoi spre terasa restaurantului. Mihai fu plăcut surprins de privelişte. Era de fapt o pensiune cu o terasă superbă, plină de verdeaţă, aşezată pe creasta unui deal, la poalele căruia se întindea o mică fâşie de nisip din care valurile mării muşcau repetitiv-hipnotic. Aveai impresia că e suficient să întinzi mâna ca să atingi linia orizontului, iar mirosul marin care te însoţea pretutindeni în acest oraş, atingea cote narcotice. Mihai nu putu să nu admire peisajul superb şi simplitatea plină de bun gust cu care era totul amenajat. Se aşezară la o masă şi începură să discute în aşteptarea chelnerului.

-Care e de fapt povestea familiei Comşa? Unde sunt părinţii copiiilor? întrebă Mihai cu interes sincer, căci întâlnirea cu această familie îi lăsase o impresie puternică.

-Povestea lor...., hm,...  Corina surâse trist. Povestea lor e de fapt un coşmar. Mama lor, dacă poate fi numită aşa, i-a părăsit când erau fetiţele mici. A plecat din ţară „să facă bani” şi a uitat să se mai întoarcă. Copiii au rămas cu tatăl şi cu bunica (mama acestuia). Totul a fost bine câţiva ani, aveau un apartament închiriat în oraş, cei mici stăteau cu bunica, tatăl avea un servici la şantierul naval, se descurcau. Până într-o zi  în care el a murit într-un accident de muncă. Copiii au rămas doar cu bunica. O femeie bătrână şi îndurerată de moartea propriului fiu, dar hotărâtă să-i ajute pe aceşti trei copii orfani din puţinul pe care îl avea. Au fost nevoiţi să renunţe la apartament şi să se stabilească în cocioaba pe care ai văzut-o. Trăiesc în condiţii mizere, fără curent şi fără apă menajeră... Iarna se încălzesc cu ajutorul aragazului, îşi cară apa cu găleata şi o depozitează în canistre mari, îşi fac lecţiile la lumina lumânării şi spală rufele cu mâna. Şi totuşi sunt cei mai curaţi, bine-crescuţi şi inteligenţi copii pe care i-am cunoscut vreodată. Sorina e mereu prima din clasă la învăţătură, Alexandra e şi ea printre primele din clasa ei, iar Cătălin a absolvit anul acesta la cel mai bun liceu din oraş. Se pregăteşte pentru facultate, dar.... e greu.... A vrut să se lase de şcoală, ca să poată munci, să-şi întreţină familia. D-na Comşa nici n-a vrut să audă aşa ceva, şi o admir pentru asta.

Văzând înflăcărarea din ochii Corinei, Mihai simţi cât de mult se implicase ea sufleteşte în această poveste şi cât de mult o impresionase. Şi înţelegea de ce. Înţelegea ce înseamnă frustrarea în faţa unui destin pe care nu ni-l alegem, dar pe care ar trebui măcar să-l putem modela. Se simţea la rândul său atins de această poveste care-l făcea să-şi aducă aminte ce înseamnă să fii orfan, să fii sărac, să fii lipsit de speranţă.

-Dar acum, ce s-a întâmplat de fapt cu bunica?

-Nişte complicaţii datorate diabetului. Din fericire, se pare că totul merge spre bine, deocamdată, şi doctorii spun că se va pune din nou pe picioare în curând, dacă va respecta tratamentul. Banii sunt puţini, dar o voi ajuta şi eu atât cât pot.

- Familia asta m-a impresionat cu adevărat. Aş vrea să mă implic şi eu!

În sfârşit, chelnerul se opri şi la masa lor lasând două meniuri. Corina începu să răsfoiască unul dintre acestea zâmbind:

-Mă bucur mult că doreşti s-o faci. Mulţi oameni preferă să ridice doar din umeri în astfel de situaţii.

-Poate că şi eu am făcut-o de multe ori în viaţă, dar de data asta lucrurile stau altfel, nu ştiu de ce! Aş vrea să donez pentru ei o sumă mai mare de bani. Voi deschide un cont pe care aş vrea să-l administrezi chiar tu. Mihai ridică palma dreaptă în aer, oprind protestele Corinei. În tine am încredere, nu te obosi să mai deschizi subiectul ăsta. Hai mai bine să vedem ce comandăm, că-mi chiorăie maţele!

Faţa Corinei radia. Ştia că Mihai e un om cu suflet bun, mereu fusese convinsă de asta. Dar confirmarea acestui fapt o făcea să se simtă mai apropiată de el, mai sigură că acest bărbat făcea parte din categoria acelor personaje pozitive pe care rar ai ocazia să le întâneşti în viaţă. Nu putea să nu admire felul în care reuşise să treacă peste toate greutăţile şi să se ridice deasupra lor fără ca acest lucru să-l asprească. Avea toată admiraţia ei, şi cu atât mai mult, simţea că nu se va ierta niciodată pe sine însăşi pentru ceea ce-i făcuse cu ani în urmă. Mihai nu părea dornic să vorbească despre trecut. Dinspre partea asta putea să stea liniştită. Simţea însă că lucrurile nespuse stau între ei ca un zid dincolo de care Corina nu putea trece. Şi pentru asta numai ea era vinovată. Comandă absentă ceva din meniu mai mult la nimereală, şi aproape nici nu sesiză când Mihai i se adresă, după ce şi el, la rândul său, comandase:

-Aş vrea să-i cunosc mai bine pe copii, spuse el şi o idee începu să-i încolţească în minte... Ce-ar fi .... să le facem o surpriză!?

-O surpriză? La ce te gândeşti?

-Hai să-i luăm într-o plimb.... nu! Nu! Mai bine să fie o surpriză şi pentru tine, ce zici? Mă ocup eu de toate, doar să-mi spui ziua! Mihai jubila. Privi faţa Corinei şi se bucură ca un copil când îi observă zâmbetul intrigat:

-În regulă! Vorbesc cu ei şi te anunţ! îşi frecă palmele... Ah! Deja nu mai am răbdare... hai, spune-mi, care e surpriza?

-Nu, nu! Nici vorbă, nu suflu un cuvânt!

-Te rog, te rooog, Mihai!

Hmm, Corina tocmai se surprinsese, din nou, flirtând fără ruşine. Îşi impusese să se controleze, dar ca un făcut, văzu pe faţa de masă albă ca laptele cum degetele ei le atinseră pe ale lui ca din întâmplare, şi spuse cu un glas profund sexual, care păru că scapă controlului ei conştient:

-Spune-mi, ce trebuie să fac ca să te conving...

Mihai o privi direct în ochi, îi cuprinse mâna în mâna sa şi îi mângăie uşor dosul palmei cu degetul mare. Se aplecă deasupra mesei apropiându-se de Cori şi spuse în şoaptă, zâmbind:

-Ţţ, ţţ ,ţţ! Va trebui să aştepţi ca să afli....

Tulburată, ea îşi trase uşor mâna din mâna lui şi îşi întoarse recunoscătoare privirea către chelnerul care tocmai sosise cu mâncarea. Dumnezelule! Bărbatul acesta o făcea să simtă cum totul se învârte în jurul ei. Când îi cuprinsese mâna, un impuls electric îi traversase tot corpul, încălzindu-i sângele. Trebuia să recunoască: nu mai simţise niciodată o asemenea atracţie pentru cineva. Aproape niciodată. Nu-şi amintea să fi reacţionat vreodată aşa la una din atingerile lui Radu. Dealtfel, ca om sau ca bărbat, Radu nu se putea compara cu Mihai. „Fericită femeia de care se va îndrăgosti!”, gândi Corina perfect conştientă că acea femeie nu poate fi ea. „Nu aşa, cu piatra asta de moară a vinovăţiei atârnându-mi de gât... Poate că până la urmă ar trebui să discutăm despre ce s-a întâmplat atunci”. Se hotărî să deschidă subiectul cu prima ocazie. Îl privi pe Mihai mâncând cu poftă şi îşi dădu seama cât îi este şi ei de foame. Farfuria ei cu tortellini arăta foarte apetisant aşa că îşi îndreptă toată atenţia şi furculiţa asupra ei.

În timp ce îşi termina porţia înainte ca ea să ajungă măcar la jumătate, Mihai se întrebă cu ce ar putea să-şi ocupe restul zilei. Să meargă din nou la plajă, aşa cum stabiliseră cu o zi în urmă, nu părea un plan bun, judecând după arsurile de pe spatele gol al Corinei. Păcat! Nu l-ar fi deranjat s-o vadă din nou în costum de baie. Zâmbi în sinea lui, dându-şi două palme imaginare şi încercând să-şi amintească faptul că nu mai era un adolescent. Deşi prezenţa Corinei îl făcea să se simtă din nou aşa.

.....................................................................................................

Vara 1995

-Dă şi mie un foc!

Dani se întinse spre rucsac şi scoase bricheta. Îl ajută pe Mihai să-şi aprindă ţigara în timp ce pe-a lui o ţinea smechereşte în colţul gurii. Era ultima distracţie descoperită de băieţi. Dani abia aştepta să facă orice i-ar fi scos pe-ai lui din minţi, şi fumatul se încadra cu succes în categorie. Mihai pur şi simplu continua un obicei prost căpătat pe şantiere.

Stăteau turceşte pe nisip, uscându-se la soare. Era o zi călduroasă de sfârşit de mai. Sezonul încă nu începuse şi plaja era destul de goală. Numai câţiva curajoşi se aventuraseră în marea încă destul de rece. Briza bătea plăcut, dar parfumul ei încântător aproape că nici nu era detectat de localnicii prea obişnuiţi cu el ca să-l mai savureze.

Cei doi băieţi fumau plictisiţi. Azi nu era nici o fată draguţă la plajă, iar Dani avea o zi proastă. Noua lui prietenă îi dăduse papucii doar c-o seară-n urmă, fară nici o explicaţie plauzibilă. Era o premieră pentru el, obişnuit să fie mereu primul care eutanasia relaţiile. Mihai ştia exact care e motivul prostei lui dispoziţii. Se hotărâ însă să nu deschidă subiectul. Când era vorba de relaţia lui Dani cu „sexul frumos” prefera să-şi ţină opiniile pentru el. N-ar fi vrut să pornească o ceartă, şi nici nu-i plăcea să dea sfaturi nesolicitate. Adevărul era că niciodată nu apreciase felul în care Dani trata fetele. Ca pe nişte jucării fără suflet. Asta îl înfuria uneori, dar îşi dădea seama că de fapt superficialitatea lui era un scut, o mască, mai degrabă, în spatele căreia îşi ascundea nesiguranţa. Locuiau împreuna de aproape un an şi se cunoşteau de mai mult timp. Mihai începuse să-l cunoscă destul de bine. Erau jumătate fraţi, jumătate prieteni şi împărţeau camaradereşte totul, deşi personalităţile lor nici că puteau fi mai diferite. Mihai cerebral, matur înainte de vreme, mai serios decât i-o cerea vârsta. Dani vesel, impulsiv, zgomotos, sufletul petrecerii. Spunea tot ce-i trecea prin minte, se implica în toate cu tot sufletul şi se plictisea repede. Avea părul şaten, veşnic ciufulit, buze pline şi un nas puternic conturat, plin de pistrui. Deşi ceva mai scund decât Mihai, avea totuşi o statură impozantă, o constituţie puternică, cu umeri laţi şi muşchi dezvoltaţi frumos, nu fără un efort susţinut. Îşi stinse ţigara, o îngropă în nisip şi sări în picioare. Avea chef să mai facă o baie. Aruncă pentru a nu ştiu câta oară o privire evaluativă în jur. Crezu că zăreşte în depărtare două gagicuţe nostime. Facu mâna streaşină la ochi şi îşi încordă privirile. Realiză repede şi cu dezamăgire că nu erau decât Corina şi Ana, prietena ei. Cu siguranţă îi căutau pe ei, pentru că văzându-l începură să facă disperate cu mâna şi să grăbească pasul. Ana era o puştoaică nostimă, trebuia să recunoască. Avea potenţial, dar era de o inocenţă care îl plictisea total. N-avea de gând să-şi piardă timpul cu bebeluşe, deşi nu putea să nu observe privirile ei albastre, galeş pofticioase ori de câte ori se întâlneau „din greşeală”. Iar Corina avea grijă să se întâmple asta cât mai des. Îşi răsfrânse buzele plictisit şi se avântă în apă.

Fetele se apropiară de Mihai, care stătea în continuare pe nisip, aşteptându-le liniştit.

-Baftă!

-Baftă! (era formula de salut „ultimul răcnet”)

-Salut! le răspunse el binedispus.

-Uf, am crezut că nu vă găsim! Noroc că e destul de gol pe aici, spuse Corina în timp ce Ana analiza un punct undeva pe apă, în depărtare.

-Ana, hai să întindem cearceafurile, continuă tot ea, fără să-i lase lui Mihai timp să spună ceva. Nu ştiu cum pot băieţii ăştia să stea aşa, direct pe nisip, bombăni ea.

-Nu vreţi să jucaţi un volei? întrebă Mihai. Am adus mingea.

-Eu? Parcă n-ai şti ce îndemânatică sunt la aşa ceva... Mulţumesc, prefer să mă bronzez de data asta, răspunse Cori. Dacă vrea Ana...

-Ok. Hai! încuviinţă fata.

Se îndepărtară puţin şi începură jocul. Mihai era un jucător bun şi totodată un partener comod de joc. Scopul lui principal nu era să câştige ci să se distreze. Apoape că-şi ajuta partenera de joc. Ana, la rândul ei avea o fire sportivă şi se descurca foarte bine. Jocul era echilibrat, relaxat  şi plăcut. Corina îşi citea liniştită cartea pe cearceaf. Paradoxal, pe cât de mult îi placea dansul, pe atât de puţin părea să-i placă sportul de orice tip.

Într-un târziu, Dani ieşi din apă şi el. Îşi salută uşor indiferent sora şi, în timp ce se ştergea energic cu prosopul, începu să o studieze pe Ana cu un ochi expert. Mai mult din obişnuinţă decât din interes. Era înaltă, şi avea un trup sportiv, frumos, fără să fie slabă. Poate cu sâni prea mici pentru gusturile lui. Avea nişte ochi albaştri cam spălăciţi şi o privire extrem de ... analitică. Era convins că dacă ar fi ascultat vreodată discuţiile intime ale fetelor i s-ar fi uscat urechile şi i-ar fi căzut pe loc. Şi nu se înşela. Ana era mai nerăbdătoare în faţa perspectivei unei nou descoperite sexualităţi decât un copil în seara de Crăciun.

-Ce-i fra? Eşti ofticat că te-a părăsit gagica?

Maimuţărindu-se, Dani îi trânti Corinei prosopul în cap şi se îndreptă spre cei doi care jucau volei.

-Mă aveţi un loc? întrebă privind-o pe Ana direct în ochi şi amuzându-se când îi remarcă reacţia. Fata roşi puternic, dar nu lăsă privirea în jos.

-De când te aşteptam! răspunse aruncându-i mingea. Serveşte!

Începură jocul şi atmosfera se încinse imediat. Spre deosebire de Mihai, Dani se implica total în joc. Exclama, protesta, gesticula, lupta pentru fiecare pasă de parcă viaţa lui ar fi depins de asta. Dădea indicaţii şi se înfuria pentru ca în secunda următoare să sară în sus de bucurie sau să se trântească în nisip. Dani juca aşa cum trăia: la viteză maximă! Chiar şi relaţia lui cu Corina era dominată de acelaşi tip de impetuozitate. Se certau, se îmbrăţişau, se ignorau sau se iertau de zeci de ori pe zi. Aveau ritmuri sufleteşti asemănătoare, ceea ce-i făcea capabili să continue acest joc la nesfârşit, riscând să-i obosească pe cei din jur. Doar prezenţa lui Mihai era cea care reuşea de cele mai multe ori să tempereze relaţiile dintre cei doi. În preajma lui, Dani părea mereu mai echilibrat, iar Corina mai moderată în reacţii. Se completau de minune, şi toată lumea remarcase asta. Nu degeaba erau porecliţi „Cei trei muşchetari”.

-Hei Mihai! Poţi să vii puţin? strigă Corina.

Mihai se feri la timp de mingea ce era cât pe ce să-l lovească în plină faţă în timp ce se uita mirat la fată. Nu prea înţelegea care era urgenţa, dar se îndreptă către cearceaf. Oricum obosise.

-Vin acum, răspunse el. Continuaţi fără mine!

Se trânti pe spate pe cearceaf, punându-şi mâinile sub ceafă. Gâfîia.

-Ei? De ce m-ai chemat? întrebă el.

-Nu te-ai prins? Mă gândeam să-i lăsăm puţin singuri....

-Ah... da! Nu mi-am dat seama, că veneam mai repede.

-Acum, dacă tot eşti aici...

Corina îi întinse flaconul cu loţiune de plajă şi se întinse la loc pe burtă. Îşi deschise la spate sutienul cu o mână, apoi îşi culcă obrazul pe cearceaf. Mihai remarcă în sinea lui cât de mult se schimbase ea în ultimul an. Era doar o copilă când o cunoscuse şi într-un timp atât de scurt se transformase în cea mai frumoasă fată pe care o cunoştea.

Cu un fior în stomac care îl făcea să se simtă vinovat, Mihai începu să întindă crema pe pielea ei încinsă de soare. Îşi strânse cu putere pleoapele, făcând eforturi să controleze valul de sânge fierbinte care îi pulsa în tâmple şi încercând să-şi aducă aminte de ce Corina era pe lista de lucruri interzise. Soţii Pârvu erau ca nişte părinţi pentru el. Le datora toată consideraţia şi tot respectul din lume. Corina, şi ea, îi fusese mereu ca o soră. Nici nu putea să se gândească altfel la ea. Îi fusese alături în momente dificile, îi putea destăinui cele mai intime gânduri. Ar fi protejat-o cu orice preţ şi exista o linie pe care nu-şi putea permite să o încalce vreodată, indiferent ce-i şopteau la ureche hormonii lui masculini. Aşa că începu să numere în gând, descrescător, din trei în trei, începând de la 100. Dacă se concentra suficient poate va reuşi să nu observe pielea ei moale, satinată şi rotunjimile înnebunitoare ale corpului ei gol.

....................................................................................................

Amuzat, Mihai se întrebă dacă şi acum, la 30 de ani, va trebui să mai recurgă la astfel de trucuri în prezenţa Corinei. 

-Mă întrebam ce alte planuri ai pentru azi? Eşti ocupată? o întrebă.

-Păi ieri spuneai că vrei să mai mergem la plajă...

-Între timp am descoperit nuanţa de vişiniu a umerilor tăi şi m-am răzgândit.

Corina îşi trecu uşor degetele peste pielea fierbinte şi încă dureroasă a umerilor ce se iveau din rochia albă de vară, legată în spatele gâtului.

-Întotdeauna ai aşa un simţ al observaţiei? întrebă ea stingherită de atenţia nedisimulată pe care Mihai o acorda trupului ei.

-Doar atunci când îmi place ce văd! zâmbi Mihai, mirându-se şi el în sinea sa de remarca făcută. Hei, ce faci? Ai roşit? Uite-te la mine!

Se întinse peste masă, îi mângâie aprope imperceptibil obrazul cu dosul degetelor şi îi ridică uşor bărbia, forţându-o să-l privească direct în ochi, şi trimiţânu-i hoarde nebune de fluturi în stomac.

-Nu mă înţelege greşit, continuă el. Ţi-am mai spus-o şi ţi-o repet: te-ai transformat într-o femeie foarte frumoasă. Nu ai nici un motiv să te ruşinezi. Şi mai mult decât atât: ai un suflet bun şi o minte ascuţită. Îţi lipseşte doar ceva mai multă încredere în tine! Îşi coborî încet degetele de-a lungul braţului ei şi o stânse uşor de mână, într-un gest care transmitea încurajare, încredere, căldură. Corina îi opri palma în palmele ei, admirând şi mângâiând gânditoare degetele lungi, cu unghii frumoase, masculine, cu încheieturi osoase. Era o palmă mare, dar proporţionată, cu pielea caldă şi uscată, dar nu aspră, cu gesturi puternice, dar nu dure. O mână care ştia să mângâie, să conducă sau să asculte.

În sinea ei, Corina zâmbi trist. Se gândea cât de puţin merită admiraţia bărbatului din faţa ei. „Oare va mai crede acelaşi lucru după ce va afla toate minciunile şi greşelile mele?” se întrebă ea. „Voi afla în curând!”

-Şi ca să revenim la subiect: ce planuri ziceai că ne facem astăzi? întrebă Mihai.

-Nu ştiu. Eu n-am nici un program. Deocamdată mă simt bine aici... Se gândi că era locul şi momentul perfect pentru discuţia ce vroia să o aibă.

-OK atunci! Rămânem aici până se mai răcoreşte. Şi mai târziu aş fi curios să văd cum mai arată Mamaia! Am putea să mergem şi să dansăm în seara asta, ca pe vremuri! se entuziasmă Mihai.

Corina lăsă privirea în jos. Emoţia îi umezise deja palmele când îi răspunse.

-Înainte de asta, Mihai, cred că sunt nişte lucruri despre trecut pe care ar trebui să le discutăm.

Mihai ştia la ce se referă ea, dar nu înţelegea de ce trebuia să deschidă o rană vindecată.

-Chiar trebuie? întrebă el ridicând din sprâncene.

-Sigur că trebuie! Am greşit atât de mult faţă de tine atunci! Aproape că ţi-am distrus viaţa.

-Corina!? Hai să fim serioşi! Ţi se pare că sunt un om distrus? Eram nişte copii proşti, şi-atât! Să lăsăm trecutul unde îi e locul şi hai să vorbim despre lucruri mai interesante, ce zici?

-În regulă! Cori încuviinţă doar pe jumătate convinsă. Era uşurată să afle că Mihai nu o învinovăţea pentru nimic din ce se întâmplase. Nu era sigură că ea era la fel de indulgentă cu sine însăşi. Greşise faţă de Mihai din atâtea puncte de vedere. Şi înainte şi după plecarea lui. Dar pentru ce să răscolească totul, dacă pe el nu-l interesa asta câtuşi de puţin? „Nişte copii proşti” spusese el cu atâta uşurinţă şi probabil că avea dreptate. Şi atunci de ce cuvintele lui păreau să doară?

-Mda... şi după ce i-am tăiat beregata, m-am hotărât să ciopârţesc cadavrul în 7 părţi egale...

„Cadavrul? Despre ce vorbeşte Mihai?”. Corina se dezmetici în sfârşit, ridicând o privire mirată spre interlocutorul ei.

-Aha! Am reuşit să-ţi atrag în sfârşit atenţia, râse Mihai. Chiar mă întrebam ce poate fi atât de interesant în farfuria ta de te-a absorbit cu totul...

-Îmi pare rău, se scuză Corina, ce spuneai?

-Spuneam să vorbim despre lucruri mai interesante...

-Ca de exemplu?

-Nu ştiu! Totul! Vreau să ştiu totul despre tine: ce filme îţi plac, ce cărţi, ce prieteni ai, ce faci în timpul liber, unde ai vrea să călătoreşti?

-Stop, ... stop! îl întrerupse Corina râzând. Am înţeles. Hai să mai comandăm ceva de băut şi-ţi povestesc tot.

Era răcoare la umbra foişorului de lemn unde stăteau. Bătea o briză uşoară dinspre mare, aducând cu ea parfumul marin şi zgomotul îndepărtat al valurilor ce se sparg la mal.

*

Ziua fierbinte se topise pe nesimţite, lăsând locul unei nopţi la fel de fierbinţi. Staţiunea Mamaia părea însă mai aglomerată ca la miezul zilei. Cupluri, familii, grupuri de tineri gălagioşi îşi întretăiau perpetuu drumurile, într-un du-te vino agasant şi incomod. Terasele şi cluburile bubuiau cu muzică de toate genurile, fast-food-urile şi gogoşeriile răspândeau arome violente, iar magazinele deschise până târziu inundau trecătorii cu lumina şi culorile lor ademenitoare. În mjlocul staţiunii, pe o scenă mare de lemn, o duzină de brazilieni - femei şi bărbaţi - se mişcau, sumar îmbrăcaţi, într-un dans nebun şi seducător. Erau creoli, lucioşi, şi complet transpuşi în mişcarea lor sălbatic-senzuală, venită dintr-o lume mai simplă, mai caldă, mai carnală.

Trecură de ei şi de baza înţesată de oameni a faimoasei telegondole către o zonă ceva mai liniştită. În mod normal, aici ar fi fost momentul în care unul dintre ei ar fi putut să dea drumul mâinii ceilulalt. Nici unul nu o făcu.

-E interesant cum locul ăsta pare atât de schimbat şi totuşi la fel, spuse Mihai cu o nostalgie nedisimulată în voce. Parcă totul aici părea să-l tragă cu putere înapoi, spre acele vremuri în care erau doi adolescenţi. Era aproape imposibil să cenzureze noianul de amintiri ce îl năpădea.

-Uite, vezi luminile acelea din depărtare? Acolo e discoteca unde mergeam noi! îi atrase atenţia Cori.

-Incredibil! Încă mai există? se miră Mihai amintindu-şi acele vremuri cu o claritate înspăimântătoare.

.....................................................................................................

Vara 1995

Alergând spre intrarea în discoteca de pe plajă, Corina strigă entuziasmată spre restul grupului, încercând să acopere vacarmul:

-Haideti mai repede!... Asta e piesa mea preferata! “Another night”!! Hai să dansăm!

-Stai soro mai încet! O să ne pierdem unii de alţii şi mama o sa ne omoare dacă află! Pentru prima oară am reuşit s-o conving să te iau cu noi...i se adresă Dani cu un braţ trecut după gâtul Andreei (sau Adinei...) prietena lui din săptămâna aceea....(sau...să fi fost Adriana?...).

Corina însă nu mai auzi cuvintele fratelui ei. Era deja prea departe. Mihai se desprinse de grup, oftând:

-Mă duc eu după ea.... Ne vedem la locul nostru...

Crezu că o zăreşte undeva în stânga ringului şi îşi făcu drum prin mulţime în acea direcţie, însă îşi dădu seama că era vorba de o altă persoană... Îşi petrecu următorul sfert de oră, dacă nu mai mult, căutând-o peste tot şi simţindu-se din ce în ce mai îngrijorat... Într-un târziu, atenţia îi fu atrasă de vociferările unor persoane aflate într-un colţ mai retras... Îşi dădu seama că era chiar Cori, încercând în zadar să scape de “avansurile” insistente ale unui punker cu mult prea multe beri la bord. Instinctul fu mai rapid decât raţiunea, şi se trezi aplicându-i individului un pumn în plină figură, şi punându-l la pământ. Înainte ca cineva să fi realizat exact ce se întâmplă, luă mâna fetei şi dispărură în mulţime...

Îi era groază de ce i s-ar fi putut întâmpla. Fusese întotdeauna convins, că atâta timp cât era împreună cu el şi Dani, Corina era în siguranţă. Era mai mică decât ei, era naivă şi mult prea frumoasă. Cu o strângere de inimă îşi promise că data viitoare va fi mult mai atent. Prea des fetele tinere şi frumoase erau victimele unor indivizi care nu le meritau! Exemplul cel mai grăitor era în familia lui. Mama sa, Ileana, care murise când el era încă un copil, fusese şi ea o tânără inteligentă şi frumoasă. Avea doar 17 ani când îl cunoscuse pe Nelu, tatăl lui Mihai, un “golan de cartier” cu câţiva ani buni mai mare decât ea. Rămăsese însărcinată şi refuzase să renunţe la copil, sacrificându-şi astfel viitorul. Într-o secundă, visul de a merge la facultate devenise o glumă, iar părinţii ei refuzaseră să mai ştie că aveau o fiică. Nelu şi Ileana se căsătoriseră la Starea Civilă fără familie, fără prieteni, doar cu doi martori. Se mutaseră împreună şi pentru Ileana începuse o viaţă de chin. Cu un soţ care uita să treacă pe acasă şi căruia îi plăcea băutura, cu lipsuri de toate felurile, fără prieteni sau o familie care să o susţină. Îl iubise pe Mihai cu fiecare fărâmă a sufletului ei sfâşiat şi murise într-un accident stupid de maşină când băieţelul avea doar 7 ani. Şoferul spusese că i-a apărut pur şi simplu în faţă şi a lovit-o chiar înainte să apuce să apese frâna.

În mijocul discotecii arhipline, în zgomotul infernal al muzicii şi în haosul de tineri care săreau şi se zbânţuiau, Mihai simţea cum îl cuprinde o tristeţe sfâşietoare. Şi-ar fi dorit din tot sufletul să fie acum acasă, în patul lui. Să zacă în tăcere, să doarmă, să uite de toate. O ţinea pe Corina de mână şi traversau mulţimea fără să-şi vorbească, spre locul de întâlnire cu Dani. Brusc, că şi cum s-ar fi aliniat dispoziţiei lui sufleteşti, începu o melodie lentă şi tristă. Ca în transă, aproape fără să-şi dea seama, o trase pe fată aproape de el şi începură să danseze. Cori simţise că se întâmplă ceva cu el. Avea un radar bun pentru aşa ceva, mai ales că se cunoşteau atât de bine. Nu ştia exact la ce se gândea, dar îşi dădea seama că fantomele trecutului îi dădeau din nou târcoale ca nişte ulii înfometaţi. Din când în când se mai întâmpla asta. Ştia că va trece repede, aşa că îi înconjură gâtul cu braţele şi îl lăsă să-şi îngroape faţa în părului ei. Se legănară aşa câteva minute, fără să-şi dea seama măcar dacă s-a schimbat melodia. Ca întotdeauna, pentru Mihai prezenţa Corinei era ca un pansament, ca un leac misterios care-i ajuta rănile să se vindece. Simţea un val de energie pozitivă pe care i-l transmitea corpul ei, lipit de al lui. O simţea aproape, fără nici o reţinere, încercând să-i fie alături ca întotdeauna. Nu era nevoie de cuvinte. Atingerea ei caldă, parfumul părului ei lung, senzaţia respiraţiei ei pe gâtul lui, îi trimiteau fiori calzi şi reci în tot corpul. Ţinând-o de talie cu ambele mâini o trase mai aproape de el. Îi inspiră adânc parfumul, lipindu-şi faţa de gâtul ei gol în timp ce un curent electric le străbătu trupurile simultan. O simţi fremătând în braţele lui, aşteptându-i, căutându-i buzele. Îşi înfrână dorinţa nebună de-a o săruta cu un efort supraomenesc. Între ei doi nu se va putea întâmpla niciodată aşa ceva. Era prea complicat, prea riscant. Se dădu un pas înapoi, privind-o în ochi şi încercând să zâmbească.

-Hai să-i găsim pe ceilalţi, până nu ne dau dispăruţi.

Corina încuviinţă încercând să-şi ascundă tristeţea şi dezamăgirea din privire şi continuară să se deplaseze prin îmbulzeală ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Când Dani întrebase unde au întârziat atât de mult, nu spusese decât un scurt “treaba noastră”, protejând-o de discuţiile şi explicaţiile care ar fi aşteptat-o în mod normal, dar iscând priviri încruntate şi întrebătoare...

......................................................................................................

Şi iată-i acum, după atâţia ani, viaţa îi adusese în acelaşi loc. Ţinea mâna Corinei în mâna lui şi se întreba dacă erau aceleaşi persoane ca atunci sau dacă mirajul amintirii îl absorbise cu totul.

-Hai să vedem cum e apa, spuse ea deodată trăgându-l de mână.

Intrară pe nisip şi Corina fugi înainte, spre mare, lăsându-l pe Mihai în urmă. O privi zâmbind cum îşi scoase la repezeală sandalele şi începu să plescăie cu picioarele goale în apă. Se apropie de ea fără să se grăbească, admirând în tăcere cum razele lunii îi mângâiau pielea bronzată.

-E caldă! Nu vrei să vii? îi strigă ea.

Mihai clătină din cap cu mâinile înfipte în buzunare.

-Nu, mulţumesc! Sunt bine aici, zâmbi el de la câţiva paşi distanţă, acolo unde nisipul era încă uscat.

-Bine bunicule! Am înţeles. Ţi-e frică să nu te uzi, îl tachină ea începând să-l stropească.

-Cum ai spus? Bunicule!?

Dintr-un salt, Mihai ajunse lângă Cori, stropind totul în jurul lui. Înainte să apuce să fugă, o prinse de braţ şi o trase spre el râzând. Privirile li se întâlniră, două suflete ce parcă se cunoşteau din eternitate. Ochii Corinei zâmbeau şi ei în timp ce corpul nu-i schiţa nici un gest de a se elibera. Pentru un  moment crezu că şi-a pierdut controlul conştient al tuturor membrelor. Mihai îi cuprinse obrajii calzi în palmele lui, se aplecă şi îşi lipi fruntea de fruntea ei. Cu ochii închişi, rămase nemişcat câteva secunde, luptând cu sine însuşi, încercând zadarnic să se elibereze de sub vraja ce pusese stăpânire pe ei. Încet, ca un zbor de fluture, buzele lui le atinseră pe ale ei într-un sărut dulce şi cast. Ridicându-se pe vârfuri, Corina făcu acelaşi lucru jucându-se, tentându-l, provocându-l parcă să renunţe la orice reţinere. Capitulă dorinţei devastatoare ce-i pulsa în fiecare fibră a corpului şi o cuprinse în braţe într-un sărut dătător de viaţă.

Pentru Cori nimic nu putea fi mai hipnotizant decât atingerea tandră şi despotică a acelor buze. Uită de bătăile nebune ale inimii ei şi de teama că genunchii slăbiţi nu o vor asculta şi se abandonă cu totul acelui moment în care timpul părea să stea în loc.

Nu observară ce se petrecea în jurul lor decât atunci când o pereche de faruri puternice îi inundă cu lumină, obligându-i să se rupă din îmbrăţişare. Corina răspunse întrebării din ochii lui Mihai.

-E maşina care nivelează nisipul, zâmbi ea jenată.

-Cred că e timpul să plecăm de aici, nu? râse Mihai, trecându-şi o mână prin păr şi recăpătându-şi suflul.