Capitolul 2

După ce îi vibrase iritant în buzunarul pantalonilor toată dimineata, Mihai îşi închise exasperat telefonul mobil (“măcar pentru o oră-două”) şi îl îndesă în torpedoul deja plin al maşinii cu o dorinţă de linişte şi detaşare în mintea sa vecine cu inconştienţa. Cu un gest imperceptibil al capului, alungă  repede gândul la afaceri ca pe o muscă agasantă, simţind tristeţea revenind asupra sa ca un nor apasător.

-Parcă nici acum nu-mi vine să cred că s-a dus.... Mama ta era o persoană atât de plină de viaţă... Atât de veselă şi bună cu toată lumea... Mihai clătină cu tristeţe din cap şi strânse mai tare în mâini volanul. Tocmai fuseseră împreună la cimitir şi acum erau din nou în maşină, în plin trafic, în plin sezon, în plin soare. Spre norocul lor, aerul condiţionat făcea faţă cu succes atacului razelor solare asupra superbului Volvo S80 pe care bărbatul îl conducea. Corina nu se pricepea deloc la maşini, dar chiar şi ea aprecia frumuseţea robustă a acestui exemplar, şi confortul pe care îl oferea, fără de care s-ar fi topit în acea după-amiază fierbinte de început de iulie. Nu era atentă la ceea ce tocmai spusese Mihai, la fel cum aproape nici nu observase că de câteva minute, maşina abia avansase câţiva metri. Gândurile îi zburau fără să vrea spre seara trecută, când aproape că adormise plângând în braţele bărbatului de langa ea. “M-am făcut de râs, ca de obicei” se gândi ea. ‘Omul ăsta o să creadă că sunt dusă cu pluta ! Şi poate că nici nu ar fi atât de departe de adevăr...” Totuşi, fusese plăcut să discute cu cineva după atâta vreme în care îşi purtase singură şi cu demnitate durerea. “La urma urmelor, în secolul 21 fiecare femeie are dreptul să voteze, să aibă o carieră şi să aibă cel puţin o cădere nervoasă pe an, nu?” îşi spuse zâmbind amar în sinea ei....

- Cooriii? Hellooo!... Unde eşti? La ce te gândeşti aşa de concentrata?

Corina tresări, revenind în timpul prezent.

-Tocmai îmi aminteam cum m-am făcut de râs aseară...

Mihai începu să râdă:

-Vorbeşti prostii! Mă bucur că am putut să fiu alături de tine, şi mai ales mă bucur că ne-am revăzut! O apucă cu o mâna de după gât şi o trase spre el, iar cu cealaltă o ciufuli ştrengăreşte în vârful creştetului, zburlindu-i părul. Corina reveni la locul ei, strângând din buze cu o uşoară iritare, şi netezindu-şi părul ciufulit. I-ar fi plăcut ca Mihai să observe că poate ea nu mai era un copil, că între timp devenise o femeie, şi că îşi dorea să fie tratată ca atare. Cu o intuiţie specific masculină, bărbatul nu băgă nimic de seamă, băgă doar în “a-ntâia” şi făcu maşina să se deplaseze în sfârşit.

Brusc, Corina întinse mâna şi dădu mai tare radio-ul, cu o bună dispoziţie refăcută instantaneu:

-I-auzi! Mai ţii minte?

Din boxe se auzea aproape la maxim:

            Another night, another dream, but always you

It’s like a vision of love that seems to be true…

-Oauu! Cum aş putea să uit?! ţipă Mihai reuşind să acopere melodia ce se auzea. Bubuiau toate discotecile!... Hai! Karaoke! Şi!... Să te-aud!

            Corina îşi luă aer şi începu râzând:

Another night another dream, but always you

(cânta cât putea de tare şi vag fals)

In the night I dream of a love so true …

(dansa cu mâinile deasupra capului, ţopăind în sus şi-n jos pe scaunul de lângă şofer). Luă un pix de pe marginea uşii şi improviză din el un microfon pe care-l îndreptă spre gura lui Mihai. El preluă prompt ştafeta, şi continuă melodia, îngroşându-şi vocea caraghios:

            Just another night, another vision of love,

            You feel joy, you feel pain,

            ‘Cause nothing will be the same…

Ajunseră la casa Corinei zâmbind bine-dispuşi şi aproape răguşiţi. Cântaseră toate melodiile auzite la radio, fie că le cunoşteau, fie că nu... Se comportau şi se simţeau din nou ca la 16 ani, şi nici unul dintre ei n-ar fi vrut să iasă din starea aceea...

-Ştii ceva? Am chef să merg la plajă! E o zi superbă şi n-am facut o baie in mare de un secol! spuse brusc Mihai, în timp ce coborau din maşina. Ce zici?

-Doar un minut să-mi iau costumul şi sunt gata. Nici nu sfârşise bine fraza şi era deja în dormitorul răcoros graţie jaluzelelor trase, aruncându-şi hainele aiurea. Se simţea ca după o supradoză de şampanie: sexy, fericită şi plină de energie. Unde dispăruse sentimentul acela de plumb pe care se ferea să-l numească singuratate, dar care exact asta era? De ce se simţea atât de profund femeie în faţa unui bărbat care în mod evident o considera jumătate copil, jumătate soră? În realitate nu era nici una, nici alta şi refuza să se simtă vinovată pentru asta. Fără să ajungă la o concluzie îşi întrerupse firul gândurilor pentru a se privi în oglindă şi pentru a mulţumi cerului că era deja epilată. Costumul de baie galben cu portocaliu îi punea în evidenţă perfect pielea aurie, frumos bronzată şi formele plăcut rotunjite. Avea unul din acele trupuri care niciodată nu par prea dezgolite sau vulgare din cauza modului armonios în care sunt construite. Se auzi o bătaie în uşă.

-Cori, se poate? Eşti gata?

-Sigur! Intră!

-Avem o problemă! spuse Mihai deschizand uşa. Privirea i se opri asupra trupului sumar îmbrăcat al Corinei o dată cu respiraţia.  Apoi, pentru o secundă ce păru infinită privirile li se întâlniră şi ea nu mai fu nici soră şi nici copil.

-Ce problemă? şopti Corina parcă de teamă să nu risipească vraja, în timp ce-şi trăgea pe ea o rochie uşoară, de plajă.

-N-am slipul la mine.... Bănuiesc că va trebui să mergem să-mi cumpăr unul.

-Cred că se poate rezolva mai simplu! Îţi dau eu unul de la Dani. Cred că-ţi vine, spuse ea măsurându-i şoldurile înguste din priviri.

-De acord, dar nu crezi că s-ar supăra, având în vedere istoria noastră?

Ton neutru, întrebare legitimă. Totuşi, Corina roşi până la rădăcina părului.

-Dacă tu nu-i spui, nici eu nu-i spun, aruncă ea peste umăr, grăbindu-se spre dormitorul fratelui ei.

Desigur, felul în care lucrurile rămăseseră între Dani şi Mihai înainte ca acesta din urmă să dispară nu era tocmai roz. Dimpotrivă. Însă Corina îşi aducea la fel de bine aminte o perioadă în care toţi trei fuseseră atât de apropiaţi încât prietenii le spuneau în glumă „cei trei muşchetari”. Încă din primul moment în care Mihai venise în familia lor, cei doi fraţi îl simpatizaseră, deşi asta nu fusese întotdeauna uşor.

.....................................................................................................

Vara 1994

-Îmi bag picioarele! Nu mai suport!

Corina se trezi brusc, speriată de modul în care Dani dăduse buzna în camera ei în miez de noapte. Mormăia înjurături într-o şoaptă care ameniţa să se transforme în strigăt. Îşi acoperi cu dosul palmei ochii cârpiţi de somn, încercând să se obişnuiască cu lumina.

-Ce-i? Ce-i? Ce s-a-ntâmplat? întrebă speriată.

-Ce să fie ! E a treia noapte în care nu pot să dorm de gemetele, icnelile şi… şi… foielile lui Mihai. Nu mai suport ! Vreau să dorm ! vocea îi urca cu câte o octavă la fiecare exclamaţie. Într-adevăr, avea o faţă de parcă ar fi lucrat 4 ture duble de noapte.

-Hei, mai încet ! O să-i trezeşti pe mama şi pe tata !

-Ce-mi pasă! Mai bine! Poate îl mută din camera mea!

-Unde să-l mute, în baie?... Şi-n plus i-ai promis că nu le spui lor nimic. N-are rost să-i agităm. Poate după ce se obişnuieşte aici o să-i treacă...

-Până atunci o să mor eu de oboseală! Dani se trânti pe pat resemnat.

-Ei, hai! Nu mai face pe victima! Mai rezistă şi tu câteva zile, negocie Corina.

-Între timp, eu mă culc aici, dă-te mai încolo.

-Dani ! N-avem loc! Termină! Au! Chiar trebuie să-ţi miros picioarele?!

Dani se aşezase cu capul la picioarele Corinei, încercând să-şi găsească o poziţie cât mai comodă.

-Nu mă întorc acolo nici să mă tai ! Lasă-mă-n pace!... Şi oricum, şi eu ţi le miros pe ale tale!

Adormi în câteva secunde, cel puţin aşa i se păru Corinei, care îşi pierduse oricum somnul. Cu Dani care o înghiontea şi o înghesuia nu avea nici o şansă să mai adoarmă. Exasperată, zmuci cearceaful cu care se acoperea şi se dădu jos din pat. Va dormi în patul lui Dani. Macar acolo era destul loc. O să-şi pună perna pe cap şi gata.

Păşi în camera luminată palid doar de lună. Era suficient cât să-şi găsească drumul spre patul lui Dani fără să-şi rupă gâtul. Merse în vârful picioarelor, convinsă că Mihai doarme. Tocmai de aceea un fior rece o străbătu când aruncă o privire către patul său. Mihai stătea în capul oaselor, cu genunchii la gură şi cu braţele înfăşurate în jurul lor. Razele lunii aruncau o lumină sinistră asupra feţei lui imobile. Avea ochii larg deschişi şi  o privire împietrită, ca de statuie. Pentru o secundă, Corinei i se făcu pielea de găină. Apoi, un sentiment de compasiune o năpădi. Se apropie de patul lui Mihai şi se aplecă uşor pentru a-i întâlni privirea pustie. Băiatul tresări:

-Hei! Tu ce cauţi aici?

-Am făcut schimb cu Dani în noaptea asta... răspunse Cori încurcată. Ştia că răspunsul ei îl va face să se simtă prost, dar nu-i venise nici o altă scuză în minte. Faţa lui Mihai se întristă.

-Îmi pare rău, din cauza mea iar nu poate să doarmă. Aş vrea să pot să mă controlez.... îşi îngropă faţa în mâini cu nervozitate.

-Hei! Nu-ţi mai face probleme... E OK!

Ce altceva ar fi putut să-i spună? Habar n-avea care era modul cel mai potrivit de a discuta despre problemele lui Mihai fără să-l supere sau să intre în detalii... incomode. Mai bine o lăsau moartă şi încercau să tragă un pui de somn. Se îndreptă spre patul lui Dani hotărâtă să încheie conversaţia. Se pare că Mihai înţelese pentru că liniştea se aşternu în cameră. Dar Cori nu putea să doarmă. Nu putea să nu se întrebe ce se întâmplă cu Mihai. Ce monstruozităţi îi bântuiau somnul băiatului şi nu-l lăsau să doarmă? Oare le scăpa lor ceva? Era vreun secret întunecat în spatele poveştii lui triste? Cori ştia de la dna Pârvu că mama lui Mihai murise într-un accident când acesta era în şcoala primară. Apoi tatăl lui se apucase de băutură, iar situaţia degenerase până la punctul când, iarna trecută, îl abandonase pur şi simplu pe baiat în casă. După asta, familia Pârvu intervenise. Şi iată-i unde erau acum. Să fi fost mai mult? Imaginaţia fetei începu să zburde. Se foia de pe o parte pe alta gândindu-se la cele mai atroce lucruri care i se puteau întâmpla unui adolescent de vârsta lui Mihai. Bătăi, tortură...., poate tatăl lui îl ardea cu ţigara sau îl lega de caloriferul din beci („mă rog, asta nu merge; cine are calorifer în beci?”). Îi trecu prin minte chiar ideea unui viol. Auzise că şi băieţilor li se poate întâmpla asta. Dar strâmbă dezgustată din nas. Prefera să nu se gândească la aşa ceva. Sau poate pur şi simplu nu-l lăsa să se uite la fotbal. „Ha! Ăsta da coşmar pentru un băiat!” îşi înveseli Corina şirul gândurilor, încercând să scape de ororile din mintea ei.

-Întotdeauna e acelaşi lucru....

Şoptise Mihai, cu o voce pierdută, de parcă vorbise cu el însuşi. Corina amuţi, atentă.

-Sunt singur, în patul de acasă... E rece, îngrozitor de rece, ... şi casa e goală. Dincolo de ea, simt cum tot oraşul e gol, nici ţipenie de om... simt că toată planeta asta e goală! Sunt singur, îngrozitor de singur! E frig şi îmi simt corpul ca de plumb, şi degeaba încerc cu disperare să mă mişc,... şi îmi dau seama că voi muri acolo. Am sentimentul că voi muri acolo, singur,.... singur! Şi nimeni nu va şti de mine, pentru că nu are cine! De obicei la faza asta mă trezesc....

-Naşpa!... Cori nu ştia ce să spună. Se cutremurase auzind destăinuirea lui Mihai. Îşi dădu seama că se înşelase. Nu era nimic în spatele poveştii lui. Era atât de evident! Ce putea fi mai rău decât să fii singur şi să nu-i pese nimănui de tine? Ce putea fi mai groaznic pentru oricine: băiat sau fată, copil, adolescent sau adult?

-Dar acum nu mai eşti singur! Ştii asta, nu? întrebă ea într-o încercare de a-l consola. Stătea turceşte, în mijlocul patului, jucându-se cu degetele de la picioare şi întrebându-se dacă ar trebui să se ducă la Mihai să-l bată pe umar, să-l îmbrăţişeze, sau ceva de genul... Hotărî să rămână pe loc.

-Ştiu, ştiu! Normal!

Deşi nu-l vedea prin întunericul din cameră, Corina ştiu că-şi dă ochii peste cap.

-Numai capul ăsta prost al meu nu vrea să înţeleagă! spuse el exasperat. Nu voi putea niciodată să mulţumesc îndeajuns familiei tale pentru ce a făcut pentru mine.... Şi ţie şi lui Dani că mă suportaţi nopţile....

-Nu trebuie să ne mulţumeşti! Ar fi deajuns să-ţi treacă chestia asta cu visele...., zâmbi Corina.

-Asta sper şi eu! Să scap cât mai repede! Dar nu ştiu ce ne facem până atunci...

-Stai liniştit! Am eu un plan.

Planul era simplu. Dani şi Cori îşi petrecură cu schimbul nopţile alături de Mihai timp de aproape o lună, până când coşmarurile începură să se rărească, şi apoi să dispară. Efortul acesta de echipă îi ajută pe cei trei să se apropie tot mai mult unul de altul. Relaţia dintre Mihai şi Corina în special fu cea care se consolidă. Deveni un fel de confesor al băiatului. Cu ea îi era cel mai uşor să vorbească. Nu judeca, nu făcea comentarii inutile, nu dădea sfaturi. Era pur şi simplu dispusă oricând să asculte, fără să transmită mai departe ce auzea. Cori la rândul ei, era bucuroasă să joace rolul de „psiholog de serviciu”. În sfârşit, cineva o lua în serios, nu ca Dani, care făcea mereu „mişto” de ea.

.....................................................................................................

Lăsând amintirile în urmă, acolo unde le era locul, Corina se întoarse în câteva minute cu o pereche de pantaloni scurţi de plajă într-o mână şi în cealaltă cu un slip din categoria celor sumare şi mulate, care etalează un excedent de forme şi cârlionţi.

-Ce preferi? râse ea.

Mihai zâmbi şi el şi întinse mâna după pantalonii scurţi.

-Apropos, Dani când vine? Pe unde e acum? întrebă el intrând în camera Corinei.

-Mi se pare că vaporul e pe la italieni acum, îi răspunse ridicând tonul pentru ca el s-o audă prin uşă. E plecat de 8 luni. Nu cred că mai stă mult... spuse ea indiferent. De când a murit mama relaţiile dintre noi au început să se răcească. Două, trei luni cât stă în ţară locuim în aceeaşi casă, dar comunicarea dintre noi se reduce la strictul necesar.

-Păcat! Mihai ieşi din cameră gata echipat. Ar trebui să discuţi o dată serios cu el despre asta.

-Da... Poate c-ar trebui s-o fac... răspunse ea absentă. Ce facem? Mergem?

-Da. Hai!

Corina înghesui într-un rucsac două prosoape mari, loţiunea de plajă şi alte marunţişuri. I-l dădu lui Mihai şi plecară.

Cum plaja era atât de aproape, aleseră să meargă pe jos, la fel cum făceau cu ani în urmă. Era una din acele fâşii de plajă pe care doar localnicii le cunoşteau şi frecventau. Nisipul mai brut, apa mai adâncă şi mai curată, o zona unde eşti scutit de frenezia turistică, iar a găsi un loc pentru prosop nu devine o provocare intimidantă.

Se aruncară în mare chiar înainte de a-şi întinde prosoapele pe nisip. Mihai savură apa răcoroasă şi mirosul marin cu fiecare moleculă a corpului. Trecutul îi revenea în suflet cu toată durerea, inocenţa şi farmecul lui.

Se întoarse spre Corina şi o privi în tăcere în timp ce se apropia de el prin valuri. Femeia aceasta atât de frumoasă, veselă şi vulnerabilă avea un loc special în inima lui, şi nu era sigur că sentimentele fraţeşti aveau ceva de-a face cu asta. Ca adolescentă, şi-o amintea impulsivă, plină de energie şi în acelaşi timp uşor nesigură şi neîndemânatică, mereu nerăbdătoare să devină adult şi să fie independentă. Recunoştea şi acum câte ceva din aceste trăsături, însă mult îndulcite de felul minunat în care se maturizase. Căpătase căldura şi empatia pe care mama ei le avusese întotdeauna, şi care o luminau din interior, înnobilând-o. Îşi dezvoltase un simţ al umorului fin şi dezarmant, cu care condimenta ceea ce înainte fusese nesiguranţă într-un  mod pe care Mihai îl găsea absolut fermecător. Se simţea atras ca un magnet de cate ori privirile li se întâlneau, şi îşi pierdea cu prea mare uşurinţă concentrarea ori de cate ori o vedea zâmbind. Nu-i venea să creadă cum se fâstâcise ca un adolescent când o văzuse mai devreme în costumul acela de baie care îi dăduse foc imaginaţiei. Nu putea să-şi scoată din minte felul în care lumina difuză ce pătrundea prin jaluzelele dormitorului îi învăluia trupul, făcându-l să semene cu o operă de artă a unui sculptor care iubise şi cunoscuse prea multe femei. Nu putea să uite nici privirea ei din acel moment, care-l făcuse să se simtă aşa cum nu-şi amintea să se mai fi simţit demult.

-Hei! Mihai! La ce visezi? îl trezi Corina prea brusc din reverie, apropiându-se şi începând să-l stropească în joacă.

Se feri de atac scufundându-se şi parcurgând pe sub apă în câteva secunde distanţa ce-i despărţea, încercând s-o prindă de picior, într-un joc pe care-l jucaseră de multe ori cu ani în urmă. Sprintenă, Corina se feri şi înotă cu viteză în direcţia opusă. Mihai o urmă îndeaproape şi, nu fără dificultate, reuşi să o prindă de gleznă şi să o bage la fund. Fata se zbătu în încercarea de a se elibera, dar Mihai o prinse strâns în braţe şi ieşiră la suprafaţă, gâfâind.

-Te-am prins! zâmbi el. Te-ai perfecţionat! Văd că înoţi mai bine, spuse fără să-i dea drumul. În timp ce vorbea, Corina îi simţi pe gât respiraţia, ca o adiere uşoară, care o înfioră.

- Tu în schimb ai cam uitat... Ar trebui să vii mai des pe la mare, îl tachină. Îi înlănţuia gâtul cu braţele în timp ce savura senzaţia electrizantă a corpului lui, lipit de al ei. Îşi trecu degetele cu blândeţe prin părul lui ud, şi-i sărută uşor tâmpla sărată.

-Mi-a fost dor de tine! şopti ea dulce, trimiţându-i fiori pe şira spinării.

Mihai nu putu să lupte împotriva impulsului irezistibil de-a o săruta, decât glumind:

-Eşti sigură? Am să te fac să te răzgândeşti! Ameninţă el scufundând-o din nou.

Nici unul dintre ei nu ştia cât vor mai putea continua sub acest pretext tot mai transparent, că nu sunt decât un frate şi o soră despărţiţi şi regăsiţi după atâţia ani. Un frate şi o soră care însă nu împărtăşeau nici acelaşi sânge, nici aceleaşi gene, ci doar ceva mai mult de 12 luni de adolescenţă şi un secret dureros. Pentru moment, însă, era plăcut să se lase purtaţi de val, să intre în horă şi să joace la adăpost de cuvinte şi riscuri, la adăpost de viaţa reală. Continuară să se hârjonească şi să se bălăcească până când oboseala puse stăpânire pe ei şi ieşiră la mal.

-Ce păcat că mâine trebuie să pleci, spuse Corina în timp ce întindeau prosoapele pe nisip.

-De fapt, chiar vroiam să vorbim despre asta! M-am gândit să mai rămân aici un timp. Oricum, n-am mai avut un concediu de nu mai ştiu când ...

-Poţi să faci asta? Ar fi extraordinar! Şi unde vei sta? Cât vei sta? îl asaltă ea.

-Eu ştiu? Două, trei săptămâni... Doar sunt propriul meu şef, nu ? Iar hotelul la care sunt cazat acum este excelent. 

-Normal ! Doar e cel mai scump din oraş… Văd că într-adevăr trăieşti pe picior mare!

-Am avut noroc, dar să ştii că n-am uitat când mergeam cu toţii în discotecă fără un ban în buzunar...

-Şi în loc de suc, beam apă de la robinetul de la baie, continuă Corina râzând.

Din cufărul până nu demult închis al trecutului, Mihai alesese una din amintirile dragi. Erau însă acolo, la fel de vii, şi amintirile dureroase ale unei copilării pline de lipsuri şi umilinţe, o copilărie jefuită prea devreme de inocenţă şi speranţă. Şi ca întotdeauna când privea în urmă, Mihai îşi dori să simtă că dă ceva înapoi din preaplinul de acum. Îşi propusese de multe ori sa-şi folosească averea pentru a ajuta pe cineva care avea într-adevăr nevoie, aşa cum, la rândul lui fusese ajutat în cele mai dificile clipe ale vieţii lui.

-Oricum Mihai, dacă cineva merită să aibă mulţi bani, şi să fie fericit, atunci tu eşti acela!

-Să ai bani şi să fii fericit sunt două lucruri complet diferite...

Se aşternu tăcerea între cele două trupuri întinse la soare. Să fii fericit, se gândi Corina... Până la urmă ce înseamnă asta? Să ai bani, să ai o carieră, să ai o familie sau un iubit, să-i ajuţi pe ceilalţi? Cine le are pe toate? De fapt e cineva fericit cu adevărat, sau e o noţiune variabilă în funcţie de compromisurile pe care fiecare e dispus să le facă în viaţă, în funcţie de uşurinţa cu care poţi ignora un vis sau o nevoie? Sau oare e dragostea răspunsul? Uneori inima ei asta îi dicta, şi nu reuşea nicicum s-o ignore. Se surprindea prea des visând cu ochii deschişi la un bărbat puternic şi dulce care să se fi născut special pentru ea. Un bărbat fără nici un cal alb, ci doar bun şi blând, inteligent şi generos ...şi dacă s-ar putea frumos, bronzat şi bun la pat. În zilele ei bune, îndrăznea chiar să viseze că acest bărbat va fi tatăl copiilor ei, doi, trei, câţi vor avea curajul, energia şi norocul să aibă.

Întinsă pe burtă, odihnindu-şi capul pe braţe, Corina deschise ochii şi îl privi pe Mihai printre gene. Părul brunet, umed, uşor încreţit sub soarele fierbinte, umerii arcuiţi şi bronzaţi, spatele atletic şi complet relaxat în exact aceeaşi poziţie ca a Corinei. Obrazul uşor umbrit de barba de o zi i se odihnea pe mâna puternică cu degete lungi şi frumos desenate care se jucau în banda îngustă de nisip ce despărţea cele două prosoape. Şi el o privea leneş, în tăcere, aşteptând parcă ceva. Soarele amiezii ardea din ce în ce mai puternic şi Corina se gândi la loţiunea de plajă din rucsac, însă renunţă repede la idee. S-ar fi simţit penibil să o folosească în faţa lui Mihai, un clişeu din comediile cu adolescenţi. Rămase nemişcată, consolându-se cu ideea ca în frigider avea suficient iaurt ca să se trateze.

Nici unul dintre ei nu lupta cu tăcerea ce se aşternuse. Era o tăcere confortabilă pe care amândoi o savurau la fel de mult ca pe o conversaţie lejeră. O tăcere-siestă. Corina închise ochii din nou, ascultând zgomotul relaxant al valurilor şi lăsându-se pradă reveriei. Ce era greşit în a visa cum îşi trece mâna prin acele bucle negre şi mângâie obrazul aspru al bărbatului de lângă ea? Era doar un joc al imaginaţiei...

Lângă ea, Mihai încerca să reziste impulsului de-a întinde mâna şi a atinge acel trup cuminte, aşezat atât de aproape de el încât simţea razele soarelui lovindul-l şi ricoşând spre el ca nişte gloanţe. Se întreba cum era posibil ca o astfel de femeie să fie singură. Era convins că bărbaţii roiau în jurul ei şi nu putea să înţeleagă de ce ea alesese până în prezent să nu profite de acest lucru. Era din ce în ce mai curios în privinţa acelui bărbat misterios din viaţa ei pe care-l pomenise în prima zi în care se văzuseră, dar despre care nu-i dăduse nici un fel de detalii. Cu siguranţă, ar fi fost o indiscreţie din partea lui să întrebe, şi totuşi:

-Povesteşte-mi despre bărbatul acela pe care l-ai pomenit în prima zi... Cine era?

Corina deschise ochii clipind leneş, încercând să revină la realitate. Mihai simţi nevoia să continue:

-Aţi avut o relaţie şi ce s-a întâmplat? Dacă nu e secret, bineînţeles!

-Nu e nici un secret. E doar o poveste urâtă, despre care prefer să nu-mi aduc aminte, aşa că ţi-o voi spune pe scurt. Se întoarse pe o parte, odihnindu-şi capul în podul palmei. Ne-am cunoscut când eu eram la facultate, era fratele unei colege. Noi două eram la filologie iar el la stoma. Afacerea era în familie (tatăl lui era stomatolog) aşa că avea un viitor asigurat, era inteligent, sigur pe el, mai experimentat decat mine: am fost o pradă uşoară... Îşi imagina probabil că voi fi marioneta lui, o soţie supusă, o gazdă în stare să lege mai mult de trei cuvinte şi o femelă în stare să-i crească moştenitori. Probabil că exact asta aş fi fost dacă n-ar fi venit veştile despre mama. Atunci când am aflat că are cancer, eu şi Radu eram împreună de câţiva ani. Tocmai ne mutasem împreună, plănuiam nunta, ba chiar plătisem avans pentru sală. Pe măsură ce mama se simţea mai rău eu am început să mă implic tot mai mult şi să o ajut atât cât puteam. După două luni mă mutasem din nou în casa părintească, şi după alte două, când am înţeles că nu mai existau şanse, i-am cerut lui Radu să amânăm căsătoria. A fost picătura care a umplut paharul. Oricum, în tot timpul ăsta, nu mă sprijinise deloc. Considera că mă implic prea mult, că exagerez. Dar când am propus amânarea nunţii, situaţia a explodat. Mi-a cerut să aleg o dată pentru totdeauna între el şi familia mea. A fost momentul în care m-am trezit la realitate şi am înţeles ceea ce fusese evident de la început, dar eu eram prea oarbă să văd: aveam de-a face cu un individ egoist şi fără suflet, un băiat de bani gata, care considera că i se cuvine totul. În seara aceea ne-am despărţit. Scurt şi definitiv. Mama a murit după trei săptămâni, iar Radu a rămas doar o amintire a unei greşeli pentru care n-am mai avut timp şi resurse să sufăr.

Corina tăcu, netezind o cută inexistentă a prosopului. Îşi spusese povestea pe nerăsuflate, aşa cum îţi dai repede pantalonii jos la doctor, sperând să scapi cât mai curând de injecţie. Radu era un subiect despre care nu vorbea niciodată pentru simplul fapt că refuza să se gândească măcar la el. Se înfuria prea tare pe ea însăşi de câte ori o făcea. Cum putuse să fie atât de fraieră? Cum putuse să se abandoneze cu asemenea naivitate şi pentru atât timp într-o relaţie care ar fi dus-o la autodistrugere. Cum putuse să dăruiască aproape 6 ani din viaţa ei unui astfel de bărbat? Corina nu era una dintre adeptele zicalei “Toţi bărbaţii sunt porci!” şi ştia că ar fi putut să aleagă mai bine. Tocmai acesta era motivul regretelor ei şi al excesului de circumspecţie faţă de toţi bărbaţii din viaţa ei care urmaseră după Radu. Sau, mă rog, ai celor care ar fi putut să urmeze...

-Nu înteleg cum poate cineva să fie atât de lipsit de suflet, spuse Mihai strâmbându-se cu dezgust. Tot ce pot să spun e: bine că ai scăpat de el!

Se gândea la cât de dificil trebuie să fi fost acel an pentru Corina. Îşi pierduse mama, logodnicul şi, din anumite puncte de vedere, chiar şi fratele, în decurs de doar câteva luni. Şi de atunci, se autoizolase, încercând să-şi ascundă rănile încă deschise. Nu era de mirare că adunase atâta tristeţe şi atâtea lacrimi cum văzuse cu o seară în urmă. Se bucura că fusese el cel care i le ştersese.

La rândul ei, Corina fu curioasă să afle despre femeile din viaţa lui Mihai. Bărbatul îi povesti cu o uşurinţă pe care nu şi-o recunoştea că fizic, ele nu lipsiseră niciodată din viaţa lui, mai ales din momentul în care începuse să aibă succes în afaceri. Sufleteşte însă, se simţea într-o continuă, şi uneori extenuantă căutare a acelei perechi care să-l întregească cu adevărat. Cu care să simtă că se poate opri în sfârşit, că se poate aşeza la casa lui, că poate întemeia o familie. Vorbindu-i Corinei, cele mai intime gânduri, uneori cele mai profund personale şi chiar incomode adevăruri se rostogoleau de pe buzele sale cu o uşurinţa care îl mira şi în mai mare masură îl alarma. Era ca şi cum prezenţa ei ar fi avut asupra sufletului său efectul dezinhibant al alcoolului, sau al unui catalizator în prezenţa căruia se conturau idei pe care nu avusese timpul sau curajul să le formuleze până atunci. Nu-şi amintea să mai fi vorbit astfel cu cineva în toată viaţa sa de adult. Parcă sufletul său se pierduse undeva sub noianul de termene limită şi situaţii criză, riscuri calculate şi cursuri scumpe de leadership pentru oameni care oricum nu răspund decât în faţa unei mâini de fier înarmate cu un bici. Era ca şi cum îşi sacrificase inima pe altarul ambiţiei şi Corina era singura care ştia să o resusciteze.

Departe de ei, soarele îşi continuase pe cer călatoria către apus, la fel ca-n fiecare zi. Se ascunsese dincolo de clădirile Constanţei, lasând umbra să muşte moale întâi din fâşia îngustă de nisip, şi mai apoi din mare. Timpul trecuse pe nesimţite, lăsându-i pe amândoi miraţi în faţa curgerii lui clandestine.

-Ce program ne facem mâine? întrebă Mihai în timp ce se pregăteau de plecare. Mai venim la o plajă?

-Eu de dimineaţa trebuie să ajung până la şcoală, dar după-amiază, pe la 3, putem să mergem, îi răspunse Cori inventariându-şi în gând miile de ace care-şi faceau deja simţită prezenţa pe umerii ei fierbinţi.

-E perfect ! Între timp îmi mai rezolv şi eu ultimele probleme cu firma înainte de concediul asta spontan... Să pot să stau şi eu cât de cât liniştit în perioada asta, spuse Mihai perfect conştient că ar fi preferat să-şi petreacă dimineaţa cu Corina, într-o dulce iresponsabilitate şi lipsă de interes pentru munca sa de 10 ani, centrul lumii lui, până acum doar câteva zile. Cu o zvâcnire de panică, îşi dădu seama că pentru prima oară în viaţa lui îşi lăsase telefonul mobil în maşină. Cât fuseseră împreună nici măcar o dată mintea nu-i zburase la afaceri, aşa cum se întâmpla întotdeauna, chiar în compania acelor femei frumoase şi goale pe dinăuntru ca nişte ouă încondeiate, pe care avea obiceiul să le asculte din 10 în 10 cuvinte, printre telefoane şi calcule mintale, fără să aibă vreodată impresia că a pierdut ceva. Simţi că i se întunecă imaginea, gândindu-se câte apeluri nepreluate avea.