Capitolul 1

-Bine Mihai... Mă bucur că te-am auzit! Te aştept cu plăcere....

Corina închise telefonul cu o mână tremurândă. Mihai Apostol! Dumnezeule!... Un nume din trecut pe care n-ar fi crezut niciodată că-l va mai auzi. Iar acum, în doar câteva minute va suna la poartă. Un val de amintiri se iscase în sufletul ei din secunda în care îi auzise vocea la telefon.

14 ani... Acum 14 ani, Mihai îi era ca un frate... Apoi....totul a dispărut într-o secundă de nebunie....

......................................................................................................

Vara lui 1994

Chiar şi in oraşul de la malul mării căldura era insuportabilă. Corina se întorcea de pe plajă în cautarea unui strop de umbră în curtea casei părinteşti... Plecase cu picioarele goale şi acum cimentul îi frigea tălpile. Ce bine că nu avea mult de mers... La cei 14 ani, Corina era o copilă slăbuţă, vorbăreaţă şi plină de energie. Locuia împreună cu părinţii şi fratele mai mare pe o străduţă cu case vechi ce dădea spre mare, în inima Constanţei. Apropiându-se de casă, vazu o Dacie papuc demarând din faţa curţii lor, într-un mic nor de praf fierbinte. La naiba! Uitase că de astazi vine baiatul acela să locuiască cu ei. Mihai...şi nu mai ştiu cum... Of! Mama se plângea cand Corina venea acasă cu câte un pisoi rătăcit! Şi acum le aducea un nou “frate”. Ca şi cum Dani nu ar fi fost mai mult decat suficient. Mama Corinei, dna profesoară Pârvu, preda limba română la şcoala din cartier. Era una din cele mai respectate şi temute profesoare de acolo. O femeie elegantă, deşteaptă şi impunătoare, cu o pasiune neobosită pentru meseria ei. Clasele de copii ce ieşeau din mâna ei erau privilegiate.

- Gândiţi-vă cum ar fi dacă nu ne-aţi avea pe noi, spusese mama Corinei cu luni în urmă, să fiţi singuri pe lume, fără sprijin, fără dragostea unei familii. Băiatul acesta, Mihai, merită o şansă... Sunteţi de acord să fim noi cei care i-o acordă?

 Şi Corina şi Dani fuseseră de acord. Dani cel puţin era nerăbdător să aibă un frate cu care să îşi pună năzbâtiile la cale! Din câte înţelesese Corina, baiatul, orfan de mamă, fusese pur şi simplu abandonat de tatăl lui în casă, în toiul iernii, fără bani, fară lemne de foc, fără nimic... Ce monstru fără inimă poate face asta? Corina se cutremură. Nu putea să-şi imagineze viaţa fără doi părinţi iubitori care să o protejeze, fără siguranţa că mâine va avea ce mânca şi că cineva îi va sufla tot timpul în ceafă să-şi facă idioatele alea de teme.... Când se gândise la toate astea îi fusese uşor să spună da, deşi era clar că viaţa familiei lor nu va mai fi niciodată aceeaşi.

Durase mai mult de 6 luni să treacă peste birocraţia celor de la Protecţia Copilului, dar acum, parcă totul se întampla prea repede. Abia se văzuseră de câteva ori, şi de azi înainte vor deveni fraţi şi vor împărţi totul. “Hm, în definitiv, băiatul ăsta abia scoate două cuvinte pe oră... Cred că nici n-o să-l simţim în casă” se consola Corina împingând cu două degete poarta fierbinte sub soarele amiezii.

Umbra din curte îi dădu ocazia să-şi răcorească tălpile încinse şi să-şi tragă sufletul înainte să dea ochii cu mama care sigur o va certa că a uitat “bineînţeles” de marele eveniment. Privi cu buzele bosumflate uşa larg deschisă, dar străjuită de nelipsita perdeluţă care, departe de a avea vreun rol estetic, nu făcea decât să împiedice muştele, ţânţarii şi alte vietaţi zburătoare să intre în casă. Casa familiei Pârvu s-ar fi putut confunda cu uşurinţă cu oricare alta de pe strada lor, sau de oriunde din oraş. O casă simplă, fară etaj, vopsită în alb şi cu un acoperiş jos, dintr-o ţiglă de culoare nedefinită. Curtea nu era mare. O alee dreaptă, de cel mult douăzeci de paşi, unea poarta de uşa casei. În partea stângă, un balansoar mare, de lemn, se adăpostea la umbra unui cireş, iar în dreapta umbra viţei de vie atent îngrijite de dl Pârvu era binevenită deasupra unei mese simple de lemn înconjurată de 4 scaune şi o băncuţă. Tatăl Corinei, iubea să îngrijească grădina. Mereu trebăluia câte ceva pe afară cu ţigara în colţul gurii şi şi murmurând câte un cântec popular ardelenesc. Căci de acolo se trăgea, un fiu de ţăran ce visase să devină marinar. Îşi iubea uniforma, dar nu reuşise niciodată să se împace cu ideea că a servi Armata Româna ca ofiţer de marină presupunea mai mult să stai pe uscat decât pe mare, ca oricare alt funcţionar cu o slujbă de la 7 la 3. Nu scăpase niciodată de muzicalitatea ardelenească a vorbei şi de dorul locurilor unde copilarise. Nu regreta însă alegerile făcute. Avea o familie frumoasă, o soţie pe care o adora, o casă caldă şi primitoare. Gradina era refugiul lui. 

În interiorul casei totul era simplu şi simetric. Se intra într-un hol lung, fără ferestre, de o parte şi de alta căruia se înşiruiau încăperile casei. Pe dreapta era bucătăria, baia şi apoi camera părinţilor, pe stânga o cameră de zi, dormitorul Corinei şi drept înainte, în capătul holului, era camera lui Dani, de-acum şi a lui Mihai.

Trase adânc aer în piept şi intră în casă. Toată lumea era adunată în camera băieţilor. Corina se apropie şi o auzi pe mama sa:

-          Mihai, te lăsăm să te instalezi. Masa e gata în 10 minute.

-          Vă mulţumesc, articulă Mihai emoţionat. Statea în picioare, lângă patul său nou-nouţ, cu două valize burduşite la picioare. Purta nişte adidaşi uzaţi, o pereche de blugi şi un tricou simplu, albastru. Corina observă că era mai înalt cu câteva degete chiar şi decât Dani, care trecuse deja de 1 metru 75 de câteva luni. Se bălăngănea de pe un picior pe altul cu stângăcia caracteristică adolescenţilor. Părul îl avea negru, tuns scurt, faţa osoasă, cu un nas drept şi cu o pereche de sprâncene atât de negre şi conturate încât aveai impresia ca sunt desenate sau lipite acolo. Ochii erau negri şi ei, blânzi şi trişti, ca de fiecare dată când Corina îl privise până acum. Genele - lungi aşa cum numai băieţii au norocul să le aibă, oftă Cori de invidie. Mă rog, unii dintre ei.

-          De azi înainte eşti un membru al familiei noastre. Ne bucurăm să te avem printre noi. O spun din partea tuturor! Emoţionată, d-na Pârvu îi puse matern o mână pe umăr în timp ce Corina intră în raza ei vizuală. Îşi săgetă fiica cu o privire mustrătoare. Vorbele nu mai erau necesare.

-          Îmi pare său c-am întârziat, ciripi fata fără să-şi piardă buna dispoziţie. Bine ai venit, Mihai! Îi făcu cu mâna din uşă şi băiatul îi răspunse cu un zâmbet timid. Mă duc la duş, ne vedem la masă.... şi o zbughi spre baie convinsă că a scăpat uşor. Şi avusese dreptate. Nici în timpul mesei, şi nici mai târziu, nimeni nu mai aduse vorba de întârzierea ei.

Mihai nu-i înşelase aşteptările. Era silenţios şi politicos aşa cum anticipase. Dar ceva din privirea lui pierdută şi tristă o făcea să i se chircească stomacul de câte ori îl privea. Încercă să menţină distanţa pe cât posibil, de parcă durerea lui ar fi fost contagioasă. Dani în schimb era încântat de noua jucărie. Se grăbi să se dea mare cu bicicleta lui mereu nouă, pentru că mereu îi plăcea să lucreze la ea şi să schimbe câte ceva. Îi arătă cu mândrie casetofonul vechi cu maţele scoase pe biroul lui de câteva săptămâni bune, încercând să-l convingă, sau să se convingă că ştie cum să-l repare. Îi făcu prezentarea imaginară a tuturor fetelor “bune” din şcoală şi îl interogă îndelug cu privinţă la părerile pe care le avea despre Formula 1, fotbal, skateboarding, Van Damme şi modalităţile ideale de o copia la teze şi lucrări de control. Mihai răspundea mereu atent şi politicos ca la şcoală. Zâmbea rar şi râdea şi mai rar. Părea gol pe dinăuntru. Singurul lucru care păru să-i atragă interesul fu casetofonul jumulit de Dani. Îi luă trei zile să-l repare şi astfel îl cuceri întru totul pe fratele Corinei. Nu vorbea niciodată despre familia lui sau despre trecut, dar oricum nimeni nu s-ar fi gândit să-l întrebe. Întotdeauna se oferea să ajute cu treburile casei şi era priceput la toate. Mai mult, părea să-i facă placere, spre nedumerirea totală a fraţilor Pârvu, şi spre încântarea părinţilor lor. La şcoală era mereu pregătit şi silitor. Părea să aibă o ambiţie intimidantă. Profesorii îl iubeau, colegii strâmbau din nas, dar erau bucuroşi să poată să-şi copieze temele de la el. Corina îl urmărea cu o curiozitate la început distantă. Ziua, Mihai era un roboţel silenţios şi eficient. Noaptea însă, lucrurile erau mai complicate.

.....................................................................................................

Revenind în prezent, Corina se ridică rapid din fotoliu. Dacă vroia să arate cât de cât decent când va ajunge Mihai, trebuia să se grăbească. Fugi în dormitor, deschise dulapul şi alese la repezeală o pereche de jeans şi un tricou. Nu vroia să pară că se gătise special pentru el. Le îmbrăcă în grabă şi zăbovi o clipă în faţa oglinzii, în timp ce-şi trecea peria prin părul lung, bogat, castaniu. Văzu reflecţia unei tinere de 29 de ani de o frumuseţe naturală şi proaspată. Fusese mereu conştientă de felul în care atrage privirile bărbaţilor, dar niciodată nu se gândise prea mult la asta.

Trecu în bucătărie şi începu să pregătească un platou cu gustări uşoare. Cine ar fi crezut că Mihai se va integra atât de uşor in familie, gândi Corina. El avea 16 ani cand a venit in familia lor, la fel ca şi Dani. Cei doi s-au împrietenit imediat. Dani, un puşti popular la şcoală, plin de vervă şi căruia îi plăcea să fie în centrul atenţiei, Mihai, un tânăr tăcut, dar inteligent şi plăcut, deşi uneori trist, sau dur în exprimare. Corina îşi aminti cu un zâmbet cum o apăra mereu de tachinările şi ciufulelile lui Dani, care de multe ori abuza de rolul său de frate mai mare. Nimeni n-ar fi crezut că peste un an, Mihai va dispărea din vieţile lor, fără ca cineva să mai afle vreodată ceva despre el. Până astăzi... Astăzi, când dupa 14 ani, telefonul sunase şi la celălalt capăt Corina auzise vocea lui Mihai. Mai plină, mai matură, mai sigură, şi totuşi a lui. Ah, ce mult s-ar fi bucurat mama sa-l vadă, dacă ar mai fi trăit, se gandi ea cu tristeţe! Oare s-a schimbat mult? Oare ce s-a întâmplat cu el in toţi aceşti ani? Oare încotro l-a purtat viaţa după acea noapte blestemată de august cand a ales să dispară? Corina ocoli gândul la acele momente, aşa cum făcea de fiecare dată. Era un capitol prea urât al vieţii ei, al vieţii lor, şi prefera să nu se gândească la el. Cu siguranţă, nici Mihai nu va veni acum să dezgroape morţii! Ce-a fost, a fost... O să ne bucurăm de revedere, o să povestim depre ce-a mai făcut fiecare între timp, o să ... o să fie bine! Şi la urma urmelor, nu stă în oraş decât trei zile. Trei zile care oricum trec atât de repede... Corina nu apucă să-şi încheie bine gândul, că auzi poarta deschizându-se şi închizându-se. Se apropie cu emoţie de uşă, şi în timp ce o deschise, văzu o siluetă înaltă străbătând curtea în semiîntunericul serii ce se lăsa.

-Bună seara, Corina! zâmbi încurcat varianta matură a lui Mihai din spatele unui buchet imens de trandafiri galbeni.

-Salut! Ce surpriză să ne vedem după atâta timp! Mulţumesc! Vai, sunt superbi, Mihai! Corina luă buchetul şi, după o secundă de ezitare, îl îmbrăţişă. Mihai îi răspunse cu bucurie, dar cu o uşoară timiditate, sau reţinere, simţi fata, remarcând totodată şi parfumul lui delicat, masculin, atât de plăcut...

-Nu eram sigur că te vei bucura să mă vezi, dar...

-Vorbeşti prostii, îl întrerupse Corina, în casa asta eşti oricând binevenit! Şi hai înăuntru, nu sta în uşă! spuse conducându-l spre sufragerie. Avem multe de povestit, nu-i aşa “fra”? zâmbi ea ştrengăreşte, întorcându-se spre el. Folosise intenţionat apelativul din trecut, încercând să detensioneze atmosfera. Într-adevăr, faţa bărbatului se relaxă într-un zâmbet larg.

-Aşa-i, Cori, aşa-i. Nu-mi vine să cred, casa asta e aproape neschimbată, zise el privind in jur cu nostalgie... Tu însă...., o privi înclinând capul cu un zâmbet în colţul gurii, tu însă eşti ... o femeie în toată puterea cuvântului acum! Ai crescut, Cori, şi te-ai făcut atât de frumoasă!

-Vai, îţi multumesc! Corina facu râzând, o reverenţă. Nici tu n-arăţi prea rău!

Ba chiar arăta al naibii de bine, gândi ea aranjând florile într-o vază. Înalt, brunet, cu trăsături plăcute şi ochi de un negru tulburător, umbriţi de sprâncene puternice. Fizic, nu se schimbase prea mult, dar maturitatea îi venea bine. Pe lângă fizionomia plăcută, Mihai căpătase un aer uşor intimidant, aerul unui bărbat de succes, sigur pe el. În plus, era ceva nedefinit în privirea sa. Poate doar urme ale unui trecut dureros, poate emoţia revederii, cine ştie?

Ea, cel puţin, era uimită de valul de emoţii care o copleşise de când acest străin atât de familiar reintrase în casă, aducând cu el atatea amintiri. Se simţea stânjenită şi în acelaşi timp entuziasmată, vroia sa vorbească atâtea cu el, şi totuşi nu ştia ce să spună. Se îndreptă spre cele două fotolii din cameră, încercând să câştige timp, şi-i facu semn şi lui să ia loc. Judecând după expresia feţei lui, îşi dădu seama că şi el se simte cel puţin la fel de încurcat, şi asta parcă îi dădu curaj. Îşi scormoni mintea după un subiect de conversaţie care să destindă atmosfera şi să fie suficient de neutru.

-Şi,...hm.... spune-mi Mihai, unde locuieşti, cu ce te ocupi?

Mihai trase aer în piept înainte să înceapă.

-De 14 ani locuiesc în Bucureşti şi am o afacere. În domeniul imobiliar... Spre norocul meu, totul merge extraordinar, în ultimul timp, şi sunt pot să spun că Stimobil este printre primele firme din ţară în domeniu.

-Oau! Mihai omul de afaceri! se amuză Corina.

-Mda! Îţi vine să crezi? zâmbi şi el. Am început de jos, lucrând pe şantier de la 17 ani, completă el evitându-i pentru un moment privirea, apoi mi-am făcut o echipă de muncitori cu care ne-am apucat să construim, cu banii câştigaţi am investit, am construit, am vândut, şi aşa mai departe, şi încet, încet, am ajuns unde suntem astăzi...

-Şi? Ai o familie?

-Hm! Nu încă... Totul are un preţ... Din păcate, niciodată n-am avut timp să mă ocup de viaţa personală, să-mi întemeiez o familie, să mă aşez la casa mea. Poate va veni vreodată şi ziua aceea...

Vorbise pe un ton cald şi plăcut, risipind orice urmă de încordare din aer. După o pauză de un moment, se adresă Corinei:

- Şi tu? Cum îţi merge?

O privise în ochi intens şi direct, făcând-o să se fâstâcească un pic.

- Mie?... Bine, destul de bine, să zicem... Mai ştii că în şcoala generală ziceam mereu că vreau să mă fac învăţătoare? Ei bine, s-a întâmplat! Predau chiar la şcoala 411, unde am mers şi noi în copilărie.

-Mi-aduc aminte ce mult îţi plăceau copiii; bănuiesc că asta nu s-a schimbat. Şi după privirea ta de adineauri, e clar că meseria asta te face fericită!

-Aşa e, să ştii, dar într-o bună zi sper să am copiii mei, şi familia mea... Ah, nuuu, deocamdată nu am pe nimeni, raspunse ea întrebării din privirea bărbatului, ar fi fost cineva mai demult, dar totul s-a terminat şi...., în fine, dar hai să nu discutăm despre asta, mai bine spune-mi cu ce să te servesc?

’Mai bine mai târziu decât niciodată’, se gândi Corina cu ciudă. ‘Of, cum am putut să fiu aşa prost crescută? Trebuia să-i ofer ceva de la început!’

-Te rog să mă ierţi că nu te-am întrebat până acum! Un suc, o bere, un ice tea? Ceva mai tare să ştii că nu am, se scuză ea.

- Nu mulţumesc, sunt în regulă...

- Dar te rog, trebuie să serveşti ceva, uite, mă duc acum să-ţi prepar un icetea. Şi am în bucătărie şi câteva gustări pregătite, dar m-am luat cu vorba, şi am uitat de ele. Vin într-o secundă!

Se ridică şi se îndreptă spre bucătărie. Începu să prepare băutura în grabă, în timp ce se întreba totuşi de ce Mihai se hotărâse să reapară după atâta timp. Se întinse şi luă un pahar din dulap. Oare de ce tocmai acum? Scoase apa rece din frigider, luă cutia de ceai granulat şi o desfăcu, iar cu cealaltă mână liberă se întoarse în viteză să ia o linguriţă din sertarul din spatele său. Spre surprinderea ei, mişcarea o făcu se se izbească de Mihai, care o urmase tăcut în bucătărie, şi tocmai se îndrepta spre masa din colţ. Cutia de ceai lovi cu zgomot podeaua, umplând toată bucătăria cu granule fine. Mihai prinse talia Corinei, ajutând-o să-şi recapete echilibrul, iar fata îl prinse de braţe, în încercarea de a face acelaşi lucru. Îi simţi pe faţă respiraţia caldă şi parfumul abia perceptibil, îi intui corpul puternic, atletic şi mâinile sigure şi simţi cum inima începe să-i bată tot mai tare, iar genunchii să-i fie tot mai moi. Îl privi în ochi în acea secundă de apropiere, şi crezu că descifrează aceeaşi atracţie neaşteptată. Imediat însă, Mihai zâmbi ironic, recăpătându-şi stăpânirea de sine:

-Văd că ai rămas la fel de îndemânatică...

Şi la fel de proastă ca acum 14 ani, gândi Corina strângând din dinţi furioasă pe sine pentru felul în care reacţionase.

-Daa... Evident! Se îmbufna ea, privind bucătăria plină de granule de ceai.

-Ei, hai, nu fii supărată. Lasa-mă să te ajut, zâmbi bărbatul, îndreptându-se într-un gest reflex spre mătura şi făraşul din spatele uşii. Abia când le ţinea pe ambele în mâini începu să râdă uimit. Casa asta chiar nu s-a schimbat deloc! Hai! Eu mătur şi tu torni câte un suc – că bănuiesc că alt ceai nu mai ai... Şi-apoi poate mergem în grădină, la aer...

Bărbatul se apucă sârguincios de treabă în timp ce Corina se conformă, aducând sticla de suc şi turnând în pahare. Domnul Apostol a învăţat să dea ordine, îşi spuse ea uşor iritată, însă buna dispoziţie îi reveni pe loc în timp ce-l privea măturând. Dacă cineva i-ar fi spus acum câteva ore că un tip arătos îi va face curăţenie în bucătărie ar fi râs cu lacrimi... Şi nu doar atât: un ‘bussinessman’ de succes, elaboră ea, sau... un bucureştean macho,... sau… oups !!, pardon ! Vărsase sucul pe lângă pahar, şi se grăbi să şteargă noua dovadă a îndemânării ei, dar nu reuşi s-o facă înainte de a întâlni privirea amuzată a ‘tipului arătos’. ‘Offf, femeie, scoate-ţi gărgăunii din cap înainte să te faci de râs!’ îşi spuse ea. ‘E doar Mihai, vă cunoaşteţi de-o viaţa!’

-Gata! Mergem? întrebă ea ţinând cele două pahare în mâini şi zâmbind cu o siguranţă pe care nu o simţea.

-Sigur. Hai să ieşim până nu mai verşi ceva...

Ieşiră în aerul plăcut al serii, el dându-i întâietate cavalereşte, ea, cu paharele în mână, scrâşnind din dinţi şi mestecând ironia.

Grădina casei nu era mai mare de 100 de metri pătraţi, dar era veselă şi îngrijită mereu, plină de narcise, zambile, lăcrămioare şi bujori, care primăvara explodau într-o multitudine de culori. Acum le trecuse vremea, şi nu erau înflorite, în schimb iasomia răspândea un parfum fermecător, la fel ca şi iarba proaspăt tăiată. Bătea un vânt plăcut, cu un iz subtil marin şi în liniştea serii abia începute se mai auzea câte un strigăt al celor câţiva copii întârziaţi la joacă, pe stradă. Sub coroana bogată a unui cireş bătrân se afla vechiul balansoar mare de lemn, bătrân şi el, de când Corina era doar un copil. Se aşezară, şi tăcerea dintre ei se prelungi preţ de câteva secunde.

-Nu te întrebi de ce am venit? De ce tocmai acum? Mihai dăduse glas întrebării ce-i frământa fetei mintea din prima secundă, din primul moment în care îi recunoscuse vocea la telefon.

-Sincer? Da. Dar n-am vrut să spun nimic. N-aş fi vrut să crezi că nu mă bucur să ne revedem. Mă gândeam că la un moment dat, îmi vei spune...

-De fapt, adevărul e că nici eu nu ştiu de ce am venit. Cred că a fost soarta… N-am mai ajuns în Constanţa de 14 ani… De când ne-am văzut ultima oară, şi…

-Şi de ce tocmai acum? îl întrerupse blând Corina, încercând subtil să-l îndepărteze de acel trecut tabu.

-Pur şi simplu pentru că aveam treburi de rezolvat aici. O tranzacţie importantă cu un om de afaceri din zonă. Nu avea nici o legătură cu familia voastră şi de fapt, nici nu mă mai gândisem la asta de atâţia ani... Mihai zâmbi trist: Se pare că oraşul ăsta mi-a trezit prea multe amintiri ca să pot rezista. Aşa că m-am interesat ce s-a mai întâmplat cu voi. Eram doar curios, nu-mi propusesem să vă revăd, dar...

Bărbatul tăcu încurcat, şi inima Corinei se strânse de o durere prea familiară în ultimul timp...

-Dar ai aflat despre mama, nu? şopti ea.

-Da. Am aflat că ...

-Că a murit. Poţi s-o spui cu voce tare. A trecut un an de atunci, acum pot să aud cuvintele, pot chiar să le rostesc.

-Îmi pare atât de rău! Am simţit că trebuie să vin. Să vă revăd pe voi şi  să-mi iau într-un fel rămas bun de la ea. Măcar acum, dacă atunci nu am facut-o.

Corina resimţi durerea din vocea lui ca pe o lovitură directă şi puternică. Desigur, ea era singura vinovată pentru dispariţia lui din trecut, pentru că-l determinase să se rupă de singura familie adevarată pe care o cunoscuse vreodată. Oare cum putea el să stea acolo să-i vorbească atat de calm, fără vreo urmă de supărare sau de ranchiună? Se gândise doar la durerea ei, şi uitase că poate nu e singura care suferă...

-Mihai...ezită ea, Mihai, nici nu ştiu ce să spun...

-Dar nu trebuie să spui nimic... nu e vina nimănui, aşa a fost să fie... Îi intuise gândurile şi fusese destul de gentil să-ncerce să nu o facă să se simtă vinovată. Atâta doar că-mi pare rău că n-am mai avut ocazia să ne revedem. Mama ta era o persoană specială. Ea a fost cea care mi-a arătat că până la urmă viaţa asta merită trăită, că pe lume există şi oameni adevăraţi, că respectul şi dragostea pot fi reale, şi că merită să le dăruieşi sau să lupţi pentru a le dobândi.

Corina îi înţelese perfect cuvintele, şi zâmbi amintirii dragi în timp ce lacrimile începură să-i curgă uşor pe obraji. Trecuse mai mult de un an de când mama sa pierduse lupta cu cancerul, dar durerea înca o mai paraliza uneori. Oare cât timp va mai trebui să treacă?

-N-am avut niciodată ocazia să-i mulţumesc, şi asta voi regreta toata viaţa, continuă Mihai privind pierdut undeva departe. Nu observase lacrimile Corinei, la fel cum nu observase nici tăcerea ei prelungită... Ea mi-a întins o mâna de ajutor, atunci când nimeni n-o facuse, şi m-a adus în familia ei, singurul loc unde m-am simţit cu adevărat acasă. Îşi trecu mâna prin părul negru, des.

..................................................................................................

Decembrie 1993

Trebuia să meargă la şcoală! Trebuia să se ridice din nou din pat şi să înfrunte frigul... Trebuia să se spele cu apa aceea dureros de rece şi să se îmbrace cu hainele care erau la uscat de trei zile, dar care continuau să rămână umede şi reci... De o săptămână nu mai avea nici lemne de foc, nici bani, nici mâncare. De două săptămâni nu-şi văzuse tatăl şi nu ştia dacă se va mai întoarce vreodată acasă. Poate se hotărâse că e mai uşor fără el, sau poate pur şi simplu zăcea beat într-un şanţ. În tot cazul, Mihai îşi dădea seama că singura şansă de supravieţuire pentru el era să meargă la şcoală. Acolo măcar era cald şi mai primea câte ceva de mâncare de la colegi. Era conştient şi că nu peste mult timp, dacă tatăl său nu va apărea, va intra în vârtejul sistemului. Vreun asistent blazat şi cu salariu prea mic de la Direcţia pentru Protecţia Copilului îl va ajuta să aterizeze în vreun orfelinat sau cine ştie ce instituţie cu denumire pompoasă şi unde cine ştie ce se va întâmpla cu el. Văzuse şi el filme, citise cărţi, auzise oameni povestind despre ce se întâmpla cu copiii fără părinţi.

Diriga îl va întreba iaraşi de ce tatăl său a lipsit de la şedinţa cu părinţii şi va insista să programeze o întâlnire. Ultima dată fusese atât de hotărâtă încât se oferise chiar să le facă ea o vizită acasă. Era ultimul lucru pe care Mihai îl dorea. Ar fi fost începutul sfârşitului. Încercase să înveţe la fel de bine, dar în ultimul timp munca trecuse pe primul loc. Noroc că şcoala era după-amiaza. Dimineţile lucra pe câte un şantier. Iarna era mai greu, pentru că nu se mai prea lucra, dar găsise în sfârşit un loc unde, după o perioadă de probă i se promiseseră bani frumuşei. Fusese fericit; cu banii ăştia n-ar mai fi depins de banii tatălui care oricum mergeau de obicei pe băutură. Când luna noiembrie, lună de probă, trecuse, se prezentase fericit la muncă şi la sfârşitul zilei se dusese să-şi ceară banii. Bucuria se transformase în furie şi disperare când fusese alungat cu ameninţări. Era minor, fără carte de muncă, fără experienţă de viaţa care să-l ajute să lupte, fără părinţi sau prieteni sus-puşi de partea lui. Era neputincios. După două zile, tatăl său dispăruse lăsându-l singur în casă cu un frigider gol, facturi neplătite de cine ştie când, o mână de lemne de foc şi bani de buzunar cât pentru două, trei zile. Încercase să lupte cu frica şi deznădejdea şi se refugiase în şcoală. Dar nopţile, lacrimi mari i se prelingeau pe faţă şi pe pernă, şi-l făceau să se zgribulească şi mai tare. Îşi jura ca niciodată copiii lui nu vor trebui să treacă prin aşa ceva. El va munci, şi va învaţa, şi va deveni cineva în viaţă când va fi mare. Gândul acesta îi dădea puterea să înfrunte singurătatea nopţilor. Se apropia vacanţa şi Craciunul, şi când alţi copii se bucurau, el se întreba dacă va muri de foame sau frig până va începe trimestrul al II-lea.

În dimineaţa aceea Mihai se ridicase din nou din pat, se îmbrăcase din nou clănţănind din dinţi şi, din nou, pregatise ghiozdanul de şcoală. O vizita neaşteptată a dirigintei fusese evenimentul care spărsese rutina acelor zile de coşmar, şi care îl forţase să-şi mărturisească povestea, aşa cum sperase că nu va fi niciodată nevoit să o facă. Dar femeia aceasta cu suflet de înger, care îl cunoştea doar de câţiva ani, alese să-i fie mamă, şi nu călău, îl aduse în viaţa şi în căminul ei, unde toată lumea îl acceptase cu braţele deschise.

..................................................................................................

-Voi aţi fost singura mea familie, şi nu voi uita niciodată asta! Se întoarse spre Corina căutându-i privirea şi îi văzu lacrimile de pe obraji. Întinse mâna şi i le şterse într-un gest blând.

-Cori, Cori, nu plânge... Îi puse un braţ după umeri şi o strânse la piept. Sunt un prost! Nu trebuia să vorbesc despre asta. Sunt prea multe amintiri şi prea multă durere. Tu ştii deja ce simt, doar a fost mama ta... Nici nu pot să-mi închipui prin ce ai trecut! Suspinând, Corina îşi puse capul pe umărul lui şi-l lăsă să-i mângâie părul castaniu.

-A fost îngrozitor, Mihai! Nimeni n-ar trebui să sufere vreodată aşa cum a suferit ea la sfârşit! Şi pentru ce?! A fost o sfântă! A fost cel mai bun om pe care l-am cunoscut vreodată! Vocea îi tremura şi lacrimile nu încetau să curgă, dar nu se opri. Mi-e atât de dor de ea în fiecare zi... Şi mă simt atât de singură! Pe tata l-am pierdut acum 10 ani, iar Dani e mereu plecat pe vapoarele lui nenorocite! Iar cand e aici nici nu pot vorbi cu el despre ea. E ca şi cum s-a închis într-o carapace din care nu mai pot să-l scot.

-Nu uita că mai ai un frate, Cori! Şi sunt aici, acum. Nu mai eşti singură... Te rog, nu mai plânge...

Era o uşurare să poată să vorbească cu cineva, să depene amintiri, să împartă durerea...Se simţea în siguranţă în braţele lui protectoare, şi ar fi vrut ca seara aceea să nu se termine niciodată.

Rămaseră acolo, îmbrăţişaţi şi trişti, învăluiţi in mirosul de iasomie, vorbind minute în şir, ore în şir, cine mai ştie?