vineri, 29 iunie 2012

Capitolul 7



-S-a rezolvat, domnule Apostol. D-ra Pârvu va veni la Bucureşti lunea viitoare, împreună cu Cătălin Comşa.
Eficientă şi aparent lipsită de orice expresie ca un android, Dana, secretara lui Mihai, înţepeni în pragul uşii în aşteptarea unor noi ordine. În ultimele luni, de când şeful se întorsese din concediu, învăţase că e mai prudent să menţină o distanţă care să-i asigure ieşirea rapidă şi totuşi diplomatică din birou. Gurile rele puneau proasta lui dispoziţie pe seama crizei economice din ce în ce mai acute. Ochiul ei expert ştia însă că la mijloc nu poate fi decât mâna unei femei. Şi ce femeie trebuie să fi fost aceea care-i sucise minţile lui Mihai Apostol în numai câteva zile! ... Intuiţia îi spunea că era vorba chiar de această Corina Pârvu, uşor nesigură şi excesiv de politicoasă cu care vorbise la telefon. Fetele din contabilitatea erau de aceeaşi părere. Cu toatele, ardeau de nerăbdare s-o cunoască...
Mihai nu ridică privirea din teancul de hârtii de pe birou.
-În regulă. Nu uita să pregăteşti două din apartamentele de protocol pentru ei.
Tăcu şi Dana înţelese. Închise discret uşa în urma ei, fericită să se întoarcă la jocul de Solitaire.
Văzându-se singur, Mihai renunţă să mai pretindă că se poate concentra la ceva mai mult de 2 minute. Obişnuia să creadă despre sine că poate face faţă oricărei situaţii. Dar trebuia să recunoască că nu era pregătit pentru furia incontrolabilă pe care o simţea în ultimul timp. De când se întorsese de la Constanţa era ca un animal în pragul turbării. Rememora de zeci de ori pe zi scena neverosimilă şi umilitoare care-l determinase să plece din nou, fără să mai privească înapoi. De data asta nu trist şi vinovat ci scârbit şi plin de venin. Şi veninul acela părea să-i fiarbă în piept şi în tâmple de câte ori se gândea la cei doi oameni care muriseră crezându-l un prădător sexual, perves, laş, nerecunoscător... Ani de-a rândul acei oameni pe care-i iubise, îi respectase, îi considerase modele de urmat, îl crezuseră în stare să atingă o fiinţă umană, o femeie, o fată, PE CORINA în acel mod!... Şi gândul acesta, care-i făcea carnea să se strângă pe el de groază şi scârbă îl făcuse să iasă din casa aia nenorocită şi să plece cât de repede putuse. La ce să mai ceară explicaţii, la ce să-ncerce să le mai dea? Era mult, mult prea târziu... Pentru ea, atunci, demult, fusese probabil mai uşor să lase lucrurile aşa cum erau decât să spună adevărul... Poate că ar fi putut să înţeleagă asta pe undeva... Pentru ea fusese mai comod... Ce mai conta ce-nsemna asta pentru el, un orfan amărât, pe care oricum nu aveau să-l mai vadă niciodată... Şi-i era scârbă..., scârbă..., scârbă....
Se ridică şi ieşi ca o vijelie din încăpere, făcând în trecere să zboare hârtiile de pe biroul secretarei care sări în picioare speriată.
-Plec. Dacă sunt probleme să se ocupe Marius.
Dispăru din încăpere fără să aştepte vreun răspuns.
Vroia să ajungă cât mai repede la sala de forţă. Singurul loc unde simţea că poate să consume acea energie ucigaşă ce-i acoperea creierul ca o ceaţă ameninţătoare. Trecuseră aproape două luni de când era clientul zilnic al clubului de fitness de peste drum de birou.
Instructorul Johnny (desigur Ion în cartea de identitate), renunţase după un timp să-i mai explice că antrenamentul zilnic intensiv nu este recomandabil. De fapt renunţase la orice formă de socializare, cu excepţia salutului monosilabic la venire şi la plecare. Client vechi al clubului, de când le călca pragul în fiecare zi, Mihai nu mai era un considerat un tip prea simpatic, şi Johnny nu avea nici fineţea, nici dorinţa de a afla de ce. Iar Mihai îi era recunoscător pentru asta. Se săturase de privirile furişe, interogative, îngrijorate, compătimitoare. Se săturase de întrebările „Eşti OK?”, „Vrei să discutăm?”, „Ştii că sunt aici pentru tine?”. Era clar, femeile din ziua de azi urmăreau prea multe seriale americane, prost traduse... Şi nu, nu era OK... Şi nu, nu vroia să discute pentru că nu, nu-i păsa că una sau alta dintre femeile care-l pândeau ca nişte hiene erau „acolo pentru el”. Singura pe care şi-ar fi dorit-o „acolo pentru el” era de fapt cea care-l băgase în toată porcăria asta. Aşa că de data asta prefera să tacă. Prefera să răspundă la salutul monosilabic al lui Johnny şi să tragă de fiare pană când muşchii începeau să-i tremure şi să-l doară mai tare decât creierul acela defect care nu înceta să rememoreze imaginea, mirosul, senzaţia pielii Corinei în braţele lui... Dani scârbit şi dispreţuitor, soţii Pârvu duşi pentru totdeauna, visele lui spulberate, şi din nou Corina... Era ca o pasăre captivă într-o cameră cu oglinzi şi se izbea neîncetat de frânturi de amintiri şi sentimente, incapabil să găsească ieşirea.
Era a doua oară când fugise din casa aceea şi ar fi trebuit ca de data asta să fi fost mult mai uşor. Acum avea o viaţă, o afacere, un apartament la care să se întoarcă. Acum era un bărbat în toată firea şi viaţa lui ar fi putut continua fără să-i lipsească nimic. Pe când atunci.....
.....................................................................................................

Sfarşit de vară 1995


-Hei, puştiule! Sigur nu vrei o bere?
-Nu mulţumesc! refuză Mihai politicos, continuând să lucreze departe de ceilalţi muncitori care se strânseseră la încă o pauză de ţigară.
Era bucuros că reuşise să-şi găsească de lucru atât de repede. Şantierul era undeva la periferia Bucureştiului, şi spre uşurarea lui, şefu’ fusese mai mult decât bucuros să-l angajeze la negru. Nimeni nu-i ceruse buletinul sau alte acte, aşa că acum toată lumea îl ştia drept Gabriel Cristea, de 19 ani, din Slobozia. I se spunea însă „puştiu” şi câştigase cu uşurinţă bunăvoinţa tuturor. Mânuia mistria şi gletiera cu siguranţa şi rapiditatea unui profesionist şi muncea bucuros fără oprire de dimineaţa până seara. Era modest, tăcut, înghiţea fără nazuri toate miştourile colegilor şi nu se atingea de alcool. Pentru ceilalţi asta însemna mai multă bere, mai multă distracţie şi mai multe pauze.
Era o zi înăbuşitoare de sfârşit de vară şi Mihai se prăjea pe schela şubredă ca un pui la rotisor, în vitrină. Îşi şterse transpiraţia de pe frunte cu dosul braţului şi îşi continuă treaba fără să-i pese că e lipicios ca o moluscă şi probabil, mirositor ca un gunoier. Când dormi într-o baracă de pe şantier igiena personală devine un lux. Acum supravieţuirea era pe primul plan. Nu avea voie să se gândească la câte pierduse în ultimele săptămâni: o familie, prieteni, şansa la un viitor ce promitea şi accesul nelimitat la apă caldă şi săpun. În nici un caz nu se putea gândi că o pierduse pe Corina. Ea nu fusese niciodată a lui. Iar faptul că uitase asta pentru o secundă îl costase totul. Nici nu vroia să-şi imagineze reacţia soţilor Pârvu când auziseră povestea. Era convins că şi Dani îl considera un ticălos. Chiar şi după ce Cori îl lămurise ce se întâmplase de fapt. Totuşi, poate cu timpul vor ajunge să uite acel sfârşit dureros şi să-şi amintească momentele frumoase pe care le petrecuseră împreună, ca o familie. Atât spera: că la final părţile bune aveau să cântărească mai greu în balanţă şi că vor avea o amintire frumoasă despre el. Căci de întors, nu se va mai întoarce niciodată. Începuse o nouă viaţă din momentul în care se urcase în trenul de Bucureşti şi acum trebuia să aibă forţa să ducă această viaţă pe calea pe care şi-o dorea. Cum? Habar n-avea! O vreme trebuia să mai stea ascuns, să aibă grijă să nu atragă în vreun fel atenţia. Fiind încă minor, poliţia probabil îl căuta. Între timp, se va gândi la o soluţie...
„La naiba! Căldura aste e insuportabilă!” Simţea că nu mai are aer şi că-l apucă ameţeala, aşa că se hotărî să facă totuşi o pauză. Coborî de pe schelă cu gura uscată şi ajunse la apă la timp. Încă o secundă şi simţea că s-ar fi prăbuşit. Bău direct de la furtun şi aplecându-se, lăsă jetul de apă să-i curgă pe ceafă şi prin păr. Căută un petec de umbră şi se trânti acolo epuizat.
-Vezi bă, că până să-ţi facă ăştia statuie ajungi în mormânt! îi strigă batjocoritor unul dintre muncitori, făcându-i pe ceilalţi să izbucnească în râs. Le zâmbi fără chef în timp ce un bărbat negricios şi mic de statură se desprinse de restul grupului şi se îndreptă spre el. Mihai nu ştia exact cum îl cheamă, dar toată lumea îl striga Chioru’, pentru că avea un ochi mai sprinten, care se ducea în orice altă direcţie decât cea a tovarăşului său. Pe el îl pusese şefu’ să-l supravegheze şi să-l înveţe, până când Mihai se obişnuise cu toate, aşa că petrecuseră destul timp împreună. Chioru’ avea 8 clase terminate nu tocmai „magna cum laude” şi o inimă de nota 10. Asta dacă reuşeai să treci dincolo de limbajul colorat. Nu părea trecut de 30 de ani şi, din câte ştia Mihai, nu avea soţie sau copii.
-Auzi mă puştiule? N-ai o ţigare? se scărpină în creştet şi un praf albicios de var se ridică deasupra capului lui ca un norişor.
-N-am, nea’ Chiorule! M-am lăsat! spuse Mihai, căci într-adevăr se hotărâse să scape de obiceiul costisitor.
-Nu-i nimic, ţâncule, am io! Şi scoase un pachet de ţigări fără filtru din buzunarul de la piept. Cu un gest automat, bătu capătul pachetului în podul palmei muncite şi-şi supse sonor dinţii stricaţi. Ia zi? Facem o afacere? întrebă el aprinzându-şi ţigara.
Mihai clipi uimit. Ce afacere putea să facă Chioru’ cu el?
-Mi-a mărit nenorociţii ăştia chiria şi am nevoe de un coleg de cameră. (locuia într-un cămin de nefamilişti). Stai, mă, nu-mi spune că n-ai bani până nu termin. Pentru tine, las la un sfert.
Suma pe care o spuse i se păru lui Mihai atât de rezonabilă încât un firicel de speranţă începu să-şi găsească drumul spre sufletul lui. Poate totuşi va avea un pat al lui şi o baie la dispoziţie în cincinalul ăsta.
-Şi care-i şpilu’ şefe? întrebă Mihai circumspect, încercând să-l privească direct în ochiul bun, dar fără să fie sigur că-l nimerise.
-Nici un şpil, puştiule! Da’ eşti reponsabil cu curăţenia... şi nu-mi aduci bagaboante decât dacă-ţi place să-mparţi, rânji ştirb, dar Mihai nu apucă să se îngreţoşeze. Era prea încântat.
-Nici o problemă! spuse el şi apoi se bălbâi: adică, ... vreau să spun,... nu aduc fete şi mă ocup de curăţenie .
-Bine băiete! Mă gândeam eu că vrei să scapi de baraca asta. Aruncă pe jos mucul de ţigară şi îl strivi cu vârful ghetei boţite. Batem palma!
Mihai îi scutură palma bătătorită simţind că face primul pas pe calea dorită. În acea zi, un înger cu 8 clase şi cu dinţi stricaţi venise la el şi adusese darul speranţei şi perspectiva igienei personale.
......................................................................................................
Pe vremea aceea, Mihai era asemeni unui ogar de curse bine dresat: agil, puternic, neobosit, imposibil de abătut de la ţinta sa. Astazi, se simţea secătuit de puteri, pierdut într-o lume care brusc, începuse să-i pară străină. Se ridica din pat dimineaţa, trăia, mânca, muncea, condus de forţa nebănuită a inerţiei, simţindu-se în fiecare zi mai mult ca un pasager clandestin în propria sa viaţa. Energia vitală de altădată părea să şi-o regăsească doar în sălbăticia furiei şi în forţa devastatoare şi mută a propriei suferinţe. O suferinţă care-l umplea de mirare prin prezenţa ei inoportună, ca o boală pe un organism vaccinat.
Fără Corina, fiecare minut părea să-l aducă mai aproape de coşmarul ce-l bântuia încă din copilărie. Fără ea, era SINGUR. Şi tot oraşul, şi lumea asta întreagă păreau să fie goale. Căci Corina lui nu mai exista. Probabil niciodată nu existase... Corina lui nu şi-ar fi minţit părinţii în felul acela... Corina lui nu ar fi lăsat pe nimeni să acuze un om nevinovat... Ea n-ar fi lăsat lucrurile să ajungă atât de departe...
Şi pentru că nu ştia ce altceva să facă, trăia. Se trezea dimineaţa, se culca seara. Respira. Punea un picior în faţa celuilalt. Continua să existe. Muncea. Se îngrijea ca oamenii ce lucrau pentru el să aibă în continuare după ce trăi. Nu uitase că are responsabilităţi, la fel cum nu uitase că făcuse şi promisiuni. De aceea, peste câteva zile, Cătălin Comşa, proaspăt student, urma să ajungă la Bucureşti. Iar alături de el va fi şi Corina...
-Bună ziua, domule Apostol!
-Bună ziua, Johnny!

*
Dani era înainte de toate un tip puternic. Şi era mândru de asta. În faţa femeilor, în faţa unei valize supraîncărcate, în faţa necazurilor, în faţa vieţii. Fizic şi psihic, Dani era indiscutabil o forţa a naturii. O combinaţie volatilă între un simpatic Saint Bernard şi un grizzly. Şi nu trebuia să-l cunoşti foarte bine ca să-ţi dai seama de asta.
Când vestea bolii doamnei Pârvu căzuse ca un trăznet, urmată la scurt timp de moartea ei, Dani reacţionase aşa cum ştia el mai bine: fiind puternic. Stâncă de neclintit în mijlocul furtunii. Organizator. Om de bază. Înmormântarea luase sfârşit cu toate tradiţiile ei morbide, misterioase, deseori prozaice. Trecuseră zile, săptămâni, luni. Iar Dani era în continuare puternic, ca o stâncă. La fel de dur, la fel de rece. Impenetrabil. Vedea în fiecare zi privirea Corinei, îi vedea lacrimile, o auzea vorbind. Şi tăcea, întorcea capul, pleca. Era mulţumit că reuşea să ţină închisă acea uşă pe care ochii Corinei îl îndemnau să o deschidă. Era mândru. Era puternic.
Acum însă, o vedea pe Cori fiind puternică. Îi privea, pentru a suta oară în ultimele luni, faţa împietrită, lipsită de expresie. De cealaltă parte a mesei din bucătărie, urmărind aproape fără să clipească aburii ce se ridicau din ceaşca de cafea, Corina îi aducea aminte atât de viu de filmele cu zombie văzute în adolescenţă încât simţea cum i se zburleşte părul de pe ceafă. Era o senzaţie deranjantă de care nu reuşea să scape de ceva timp, o senzaţie care-l punea pe gânduri.
Când uşa se trântise în urma lui Mihai, Corina fugise plângând în camera ei. Oricine o cunoştea bine s-ar fi aşteptat la asta. De când erau copii, disputele sau suferinţele ei se concretizau în lacrimi vărsate pe pernă, urmate de o revenire mai mult sau mai puţin rapidă la normal. Drept urmare, reacţia ei nu l-ar fi îngrijorat pe Dani nici dacă ar fi fost suficient de calm ca să-i pese. Însă nu era. Era furios. Nu înţelegea nimic din ce se întâmpla. Ce căuta nemernicul ăla în casa lor? De ce Corina se comporta ca şi cum el, fratele ei, ar fi fost duşmanul? Şi nu în ultimul rând, cum se face că cei mai mari nenorociţi conduc maşinile cele mai tari?
Butonase nervos telecomanda televizorului până târziu în noapte şi totuşi fusese primul care se trezise. Pusese de cafea, înjghebase o omletă cu nenumărate ouă şi resturi dubioase de prin frigider. Abia atunci Corina apăruse. Şi în acel moment, când nevoia de cofeină era mai urgentă decât nervii din ajun, o privire îi fusese de ajuns ca să înţeleagă: ceva se întâmplase cu ea. Ceva important.
Apoi urmase „discuţia”. Mai degrabă monologul. Căci îi ceruse din start să nu o întrerupă, iar el o ascultase. Îi „raportase” adevărata poveste. De atunci, şi de acum. Îl informa că trăise o minciună timp de 14 ani. Că totdeauna voise să scape de acea minciună, dar o făcea doar acum, când era prea târziu. Că îl iubise pe Mihai, că îl iubea, că era singura vinovată. Şi toate astea cu tonul funcţionarei CFR care anunţa sosirea trenului accelerat la linia 3.
Fusese debutul epocii zombie şi a părului ridicat pe ceafă pentru Dani. În alte circumstanţe, dezvăluirea Corinei ar fi declanşat în el reacţii. S-ar fi înfuriat, s-ar fi mirat, s-ar fi bosumflat, i-ar fi trecut. Însă înţelegerea intuitivă a seismului misterios ce zguduise sufletul Corinei îl împiedicase să reacţioneze. Aveau lucruri mai importante de discutat.
În trecut, el era cel care se ferea de discuţiile despre „sentimente”cu Corina. Acum, când rolurile erau inversate, încercările lui neîndemânatice de a le provoca îl făceau să se simtă penibil, ca o gorilă la un curs de ikebana. Renunţă rapid, mulţumindu-se cu rolul frustrant de observator. Nu era dificil, căci, în timpul zilei, Corina rareori era acasă. Petrecea mult timp cu familia Comşa şi Dani înţelegea că acesta era singurul lucru ce o ajuta să supravieţuiască. Se întorcea acasă doar seara, când el era de obicei plecat deja în oraş, la „o bere” cu prietenii. Dimineţile însă... Dimineţile le petreceau împreună. Oarecum... Micul dejun şi cafeaua, în aceeaşi încăpere.
Şi iată că trecuseră aproape 2 luni şi se aflau tot la masa din bucătărie, ca-n fiecare dimineaţă, tăcând copios. O tăcere care prin recurenţa ei încetase demult să mai fie penibilă. Când telefonul Corinei se auzi sunând din dormitor, amândoi tresăriră. Vag, o auzi vorbind câteva minute în camera ei. Apoi se aşternu liniştea, spartă de zgomotul uşii date de perete. Corina apăru în prag. O mână şi-o apăsa pe piept, încercând să-şi potolească respiraţia. Deasupra celeilalte mâini, cu care-şi acoperise gura, ochii ei erau mari şi vii. Lacrimi de bucurie, teamă şi nerăbdare începură să-i alunece pe obraji:
-Săptămâna viitoare plec la Bucureşti cu Cătălin. Mihai ne aşteaptă!
*
Întinderi fără sfârşit de câmpie şi sate mustind de sărăcie se derulau cu repeziciune dincolo de geamul pătat al rapidului Constanţa – Bucureşti. Umăr lângă umăr cu Cătălin, care bâţâia alternativ din câte un picior, Corina era pierdută în gânduri şi impasibilă ca un exponat. Un duo hilar prin contrast în care ai fi zis că el studia efectele supradozei de cofeină iar ea e un ucenic ninja.
Poate tipul în costum şi cravată din faţa lor, cu ziarul larg desfăcut pe genunchi fără să-l citească, ar fi observat asta dacă n-ar fi fost atât de preocupat. Încerca să se decidă care dintre cel două domnişoare din compartiment e mai apetisantă. Corina, prin frumuseţea ei delicată şi naturală îl impresionase la început. Însă, un al şaselea simţ pe care numai bărbaţii îl au, îl făcea să-şi îndrepte tot mai mult atenţia spre blonda nostimă aşezată de cealaltă parte a lui Cătălin: „al naibii norocos!” O privi cu nările dilatate cum îşi aşeza un picior peste altul, expunându-şi coapsele tinere şi bronzate.
Tânăra îl privi pe furiş cu un început de zâmbet satisfăcut. Îşi ridică o mână cu unghii lungi, complicat desenate şi îşi răsuci pe degete câteva şuviţe din părul blond. Se înclină imperceptibil spre Cătălin şi, printr-o mişcare bruscă şi studiat spontană, îşi aruncă părul pe spate, având grijă să „biciuiască” astfel faţa băiatului. Îi scăpă un oftat de mândrie pentru capacităţile ei de seducţie: „doi dintr-o lovitură!”.
Dacă n-ar fi bâţâit deja din picioare, Cătălin ar fi început acum. Rezistă tentaţiei de a-şi scărpina grosolan faţa acolo unde şuviţele domnişoarei îl gâdilaseră lăsând o dâră de parfum dulce-greţos. Observase şi el picioarele bronzate şi neliniştite, aşa cum observase şi privirile libidinoase ale partenerului de călătorie de vis-a-vis. S-ar fi simţit stânjenit de triunghiul mut din care involuntar făcea parte, dacă sufletul lui ar mai fi avut loc de asfel de sentimente. Sufletul lui era însă plin. Erau acolo cele mai multe emoţii pe care le simţise vreodată. Era fericit şi speriat, entuziast şi trist, nerăbdător şi îngrozit. Începea cea mai mare aventură a vieţii lui, lăsând în urmă o familie pe care o iubea dureros şi care avea nevoie de el. În câteva luni, viaţa se întorsese la 180 de grade şi începuse să-i arate şi faţa ei frumoasă: generozitatea unor străini deveniţi prieteni, succesul, speranţa, împlinirea. Şi era speriat de moarte!
Alături de el, Corina  îşi rezemase capul de suprafaţa dură a geamului, privind în exterior fără să vadă nimic, lăsăndu-şi trupul să amorţească şi mintea să rătăcească. După bucuria iniţială, plecarea la Bucureşti o înspăimântase. Desigur, era o veste extraordinară pentru Cătălin. Pentru el, sufletul ei se entuziasmase fără umbră de îndoială. Dar pentru ea.... Nu-i luase mult timp să descifreze intenţiile lui Mihai. Nobil, aşa cum îl ştia, îşi ţinuse cuvântul şi îl chemase pe Cătălin la Bucureşti. Era natural ca ea să-l însoţească pentru a-l ajuta cu acomodarea... Atât şi nimic mai mult. Dacă Mihai ar fi vrut mai mult nu şi-ar fi desemnat secretara ca om de legătură. Şi oricum, Corina ştia că nu merită mai mult. O ştiuse încă de la-nceput. De când Mihai plecase şi ea sunase la un număr de telefon mobil (singura cale de comunicare cu el pe care o ştia) la care nimeni nu răspundea. Ar fi putut să insiste mai mult. Ar fi putut să găsească o altă modalitate de a-l contacta, dar la ce bun? Ce-ar fi putut să-i spună fără să intre în pământ de ruşine? Ce scuză avea de fapt? Cum ar fi putut să cosmetizeze adevărul ca să-l facă s-o ierte? Adevărul era că minţise. Adevărul era că nu merita o a treia şansă de la Mihai. Adevărul era că primea acum tot ceea ce i se cuvenea. Aşa că renunţase. Încercase să meargă mai departe spunându-şi că nu e nimic nou pentru ea. Gustase din toate tipurile de suferinţă: îşi pierduse pe rând părinţii, îl pierduse pe Radu, şi apoi, într-un fel, chiar pe Dani. La naiba! Chiar şi pe Mihai îl mai pierduse o dată. Îşi amintea cu o exactitate dureroasă lunile ce urmaseră dispariţiei lui Mihai, cu 14 ani în urmă. Interogatoriile fără sfârşit ale părinţilor, minciunile, teama, vinovăţia, tristeţea...



......................................................................................................

Toamna 1995 


-Of! N-am să înţeleg niciodată ce s-a întâmplat cu băiatul ăsta! suspină doamna Pârvu lăsându-şi capul încărunţit pe umărul soţului ei. Părea să se integreze atât de bine în familia noastră. Nu-mi vine să cred ca n-o să-l mai vedem niciodată!
-Eh! Poate totuşi apare, Rodi! Nu te necăji! încercă d-nul Pârvu să o consoleze.
-Ce să mai apară? Au trecut deja două luni, şi nici un semn de viaţă. Cred că e timpul să ne resemnăm.
De pe hol, Corina trăgea cu urechea la conversaţia părinţilor ei. Părea că începeau să se obişnuiască cu ideea dispariţiei lui Mihai. Asta o întrista, dar în acelaşi timp era şi uşurată că nu se va mai vorbi despre el fără încetare. Se bucura că întrebările şi privirile iscoditoare vor dispărea şi că nu va mai fi nevoită să fie în gardă tot timpul. Fusese nevoie de un efort supraomenesc din partea ei şi a lui Dani pentru a-i convinge că nu au nimic de-a face cu plecarea lui Mihai. Versiunea servită tuturor – părinţi, prieteni, chiar şi poliţiei – era că băiatul se hotărâse să ducă o viaţă independentă. Dani inventase chiar o poveste despre o fată mai mare din Iaşi pe care ar fi cunoscut-o în timp ce era în vacanţă la mare şi de care s-ar fi îndrăgostit. Corina confirmase totul şi adăugase singurul strop de adevăr al poveştii. Mihai le mulţumea soţilor Pârvu pentru tot ajutorul şi îşi cerea iertare pentru felul în care plecase. Toată lumea înghiţise pastila fără nazuri, mai puţin mama Corinei. I se păruse ceva în neregulă cu povestea de la bun început. Săptămâni întregi îi urmărise cu ochi de vultur pe amândoi fraţii, dar, în lipsa oricărui indiciu, se părea că în sfârşit renunţase la luptă. Cei doi puteau răsufla uşuraţi.
Corina era recunoscătoare, totuşi, pentru cele două luni de investigaţii şi întrebări. O forţaseră să-şi lase adevăratele sentimente undeva în culisele creierului, bine ascunse de public şi astfel, de ea însăşi. Se întoarse în camera ei întrebându-se când va dispărea acea greutate sufocantă care-i apăsa umerii. Ar fi vrut să poate vorbi cu cineva. Dar despre ceea ce o apăsa cu adevărat nu putea vorbi cu nimeni. Relaţiile ei cu Ana se răciseră considerabil de când era cu acel băiat, Ciprian. Şi oricum, nu credea că ar fi îndraznit să-i povestească ce i se întâmplase. Încercase să vorbească cu Dani. Să-i spună adevărul despre ce se întâmplase. Dar înainte să apuce să spună ceva îi servise el porţia de realitate de care avea nevoie:
-Ce-a crezut nemernicul ăla? spusese Dani furios. Că eşti o târfă care-i cedează din prima?
Şi încă cum! Nu numai că i-ar fi cedat! Dar ea a fost cea care s-a dus la el în cameră şi şi-a smuls hainele de pe ea!
Corinei i se întoarse stomacul pe dos de groază când se gândi ce ar crede Dani despre ea dacă ar şti adevărul. Cum s-ar uita la ea şi cum ar bârfi-o colegii pe la spate dacă ar afla!
Tăcuse atunci şi amânase să spună adevărul fratelui ei. Îl convinsese doar că părinţii lor nu trebuie să ştie că Mihai o „atacase”. La ce ar fi folosit? îi spusese ea. I-ar fi rănit şi i-ar fi făcut să se simtă vinovaţi.
Timpul trecuse, şi pe măsură ce şansele ca Mihai să se întoarcă scădeau, Corina se convinse pe sine însăşi că nu avea nici un rost să-i spună lui Dani adevărul. Oricum pe Mihai nu-l vor mai vedea niciodată... Oricum Dani evita întotdeauna să vorbească despre acea noapte...
Între timp, ziua îşi făcea datoria: mânca, vorbea, învăţa, uneori chiar zâmbea. Era un roboţel care funcţiona perfect, de teamă să nu dea de bănuit. Nopţile se chinuia să descopere multe lucruri. Cum să adoarmă. Cum să adoarmă fără să plângă. Cum să oprească butonul REPLAY din creierul ei. Cum să nu se mai gândească la Mihai. Cum să se obişnuiască cu acel sentiment de vinovăţie care o împiedica să respire. Cum să se comporte ca o adolescentă normală de 15 ani.
......................................................................................................

Dar timpul trecuse, rănile se cicatrizaseră... Apoi apăruseră altele, mai adânci.... Se vindecaseră şi ele... Învăţase să trăiască singură. Era o supravieţuitoare!
Aşa că se apucase conştiincioasă de noul proiect: cum să te aduni cu făraşul, să lipeşti bucăţelele la loc, şi să te faci ca nouă. Şi funcţionase! Continua să respire, spre propria ei uimire. 
Apoi venise vestea plecării la Bucureşti. Înspăimântătoare ca o prăpastie în întuneric. Încercase de la început să nu se gândească la momentul în care-l va revedea. Să nu-şi imagineze dispreţul din privirea lui sau bâlbâielile ei în clipa-n care va încerca să-i ceară iertare pentru ceea ce ea însăşi ştia că e de neiertat. Încercase şi desigur, nu reuşise. Nu ştia ce va spune, nu ştia ce se va întâmpla. Nu îndrăznea să spere. Dar undeva, în sufletul ei, dincolo de teamă şi vinovăţie, aştepta cu sufletul la gură să-l mai vadă măcar o dată. Să-l mai privească măcar o dată în ochi, să-i mai simtă mirosul, să-şi mai audă numele pe buzele lui. Şi numai gândul acesta îi făcea inima să bată mai tare. Iar restul nu mai conta...

*

Prin geamurile imense, soarele de toamnă inunda apartamentul luxos, dând un accent uşor melancolic mobilierului simplu, impersonal. Era dotat cu tot confortul necesar locatarilor pasageri, dar era lipsit de pulsaţia vieţii şi a intimităţii pe care un adevărat cămin o are.
Ghemuită pe canapea, în faţa unui LCD de-a dreptul caraghios prin dimensiunile lui exagerate, Corina renunţase să mai pretindă că urmăreşte ceva.
De fapt, ce căuta ea aici?
Trecuseră mai mult de 24 de ore de când ajunseseră în Bucureşti şi nici nu ieşise din apartament. Nu vorbise cu nimeni în afară de Cătălin care fusese şi el mai tot timpul plecat. Nici urmă de Mihai. Doar angajaţii lui (ah, da! vorbise şi cu ei), enervant de serviabili. Un angajat îi adusese cu maşina de la gară, şi tot el îi instalase în cele două apartamente alăturate, situate la acelaşi etaj al unei clădiri ce, după toate probabilităţile, îi aparţinea în întregime lui Mihai. Primiseră mâncare caldă – numai delicatese de restaurant cu fiţe, desigur – tot de la angajaţii lui, ce apăreau la uşă cu expresia „room-service” întipărită pe faţa lor amabilă. Tot ei îi transmiseseră lui Cătălin, doar lui Cătălin: „Domnul Apostol va aşteaptă la birou mâine dimineaţă la prima oră!”.
Era acum 9 şi jumătate seara şi Cătălin încă nu apăruse. O sunase pe la 6 şi o informase că totul e „super”, că Mihai îl prezenta ca fiind nepotul lui, că abia aştepta să înceapă treaba. Oh, să nu uite, de fapt o sunase ca să-i spună că întârzie. Mihai merge la o cină de afaceri şi l-a invitat şi pe el: „Super tare! Nu-mi vine să cred că-i adevărat! Cred că visez!” încheiase el cu o voce care o făcuse pe Corina să i se pună un nod în gât. Îi spusese cât de mult se bucură pentru el şi închisese telefonul. Şi de atunci întrebarea: „De fapt, ce caut eu aici?” Era din ce în ce mai clar că Mihai o evita. Şi nu era sigură dacă ar trebui să se bucure sau să-i pară rău pentru asta.
Era un mod de-a o pedepsi sau pur şi simplu nu-i păsa? Încă nu reuşise să găsească un răspuns întrebărilor ce planau sâcâitor deasupa ei, ca nişte corbi înfometaţi, când zgomotul unor voci pe casa scărilor o făcu să ciulească urechile. Recunoscu vocea entuziasmată a lui Cătălin şi apoi, pe măsură ce se apropia ca un hoţ de uşa de la intrare, începu să distingă şi vocea joasă a lui Mihai. Inima începu să-i bată nebuneşte. Îşi trecu degetele prin păr într-un gest de cochetărie automată şi netezi cu mâinile transpirate rochia mototolită. O îmbrăcase dimineaţă, sperând că-l va vedea pe Mihai. Era rochia ei preferată: galbenă, vaporoasă, solară. O făcea să se simtă curajoasă. Şi acum arăta ca o zdreanţă.
Încercă să-şi controleze tremurul nervos din stomac, în timp ce-şi lipea urechea de uşă.
-”Unchiule” Mihai, îl auzi ea pe Cătălin, nu ştiam că locuieşti în aceeaşi clădire cu noi!
- Era o surpriză..., îi răspunse Mihai pe un ton distrat. Ne vedem atunci mâine? Continuă el, iar Corina îi auzi paşii depărtându-se pe hol.
Aşadar locuia aici. Fusese aici tot timpul! Şi nu avea de gând nici măcar să o salute!
Se hotărâ într-o fracţiune de secundă. Fără să ţină cont de vocea raţiunii apăsă puternic pe clanţă, dechise uşa şi ieşi în hol:
-Bună seara!
Mihai se întoarse din drum cu o expresie de mirare severă pe faţă. Când privirile li se întâlniră, Corina ştiu că făcuse o greşeală. Îl auzi pe Cătălin răspunzând salutului ei ca de la o depărtare de kilometri. Curajoasă, nu-şi dezlipi ochii de la Mihai.
-Domnişoară Pârvu! Ce surpriză! Spuse el uşor batjocoritor.
-Mihai, ce bine că eşti aici! Chiar vroiam să stăm de vorbă!
Cătălin îi privea cu senzaţia stânjenitoare că devenise un spectator nedorit.
-Acum, răspunse Mihai? Mă scuzi, dar... e târziu. Mâine am o zi plină.
-Nu durează decât un minut...
Tăcere stânjenitoare.
-Te rog, şopti Corina.
Mihai aruncă o privire scurtă spre Cătălin, care-şi studia concentrat pantofii. Oftă.
-În regulă, acceptă el pornind spre apartamentul Corinei. Noapte bună, Cătălin!
-Noapte bună, răspunse băiatul uşurat, grăbindu-se să dispară.
Mihai intră. Înaintă câţiva paşi şi încremeni acolo, cu mâinile înfipte în buzunare şi cu maxilarele încleştate. Tăcea.
-Mihai! Trebuie să vorbim, îl imploră Corina.
-Chiar trebuie?
-Mihai! îl dojeni ea.
-Ascult, îi răspunse el pe un ton dur.
-OK. Ştiu că eşti furios pe mine. Ai tot dreptul să fii. Credeam că ar fi bine totuşi să discutăm despre ce s-a întâmplat.
Mihai nu schiţă nici un gest.
Corina începu să măsoare livingul în lung şi-n lat, încercând să-şi găsească cuvintele.
-Vreau să-mi cer iertare pentru tot, începu ea. Ştiu că ce am făcut e de neiertat. Nu ştiu ce s-a întâmplat cu mine. Ar fi trebuit să-i spun lui Dani adevărul de la început. Nu-mi vine să cred că am trăit o mincună atâţia ani. Nu pot să cred că ai mei au murit fără să afle adevărul.
Mihai pufni dispreţuitor. Corina nici nu avu curajul să-l privească, de teamă că nu ar mai putea continua.
-Am făcut atâtea greşeli şi nu am nici o scuză. La început mi-a fost teamă de ce va zice lumea, ce ar zice Dani şi ai mei dacă ar afla că m-am băgat de bună voie în patul tău. Gândeşte-te. Aveam 15 ani şi pe vremea aia sexul însemna ceva. Era o altă lume...
Mihai începu să bâţâie din picior. Un muşchi i se zbătea nervos în colţul ochiului, iar tăcerea lui era la fel de ostilă. Corina încercă s-o acopere:
-Apoi, a devenit clar că tu nu te mai întorci. A fost atât de simplu să tac în continuare. A urmat infarctul tatei şi brusc, nimic nu mai părea important... Acum ştiu că am greşit cumplit... Atunci însă...
Se opri, căci cuvintele deveniseră de prisos. Nu mai avea nimic de spus în apărarea ei. Îşi făcu curaj şi-l privi pe Mihai pentru prima oară de când începuse să vorbească. Nu se mişcase nici un centimetru. Judecând după expresia lui, nici nu era sigură dacă auzise vreun cuvânt din tot ce spusese. Tăcerea lui încăpăţânată îi dădea un sentiment de nervozitate.
-În fine... Asta am vrut să spun... Că îmi pare rău pentru tot... Că îmi cer iertare...
-...
-Mihai!
Nici o reacţie...
-Mihai, spune ceva!
Se apropie de el, încercând să-i atingă braţul.
Mihai se feri ca ars, dându-se câţiva paşi înapoi.
-Noapte bună! şopti el răguşit, întorcându-se spre uşă.
Corina i-o luă înainte. Se strecură între el şi uşă, strângând clanţa cu o mână, la spate.
Mihai ezită, surprins. Parfumul ei îi sfredeli dureros plămânii, aducând cu el amintiri şi dorinţe pe care avea nevoie să le uite. Însă nici furia şi nici dispreţul lui nu le puteau opri. Iar asta îl încrâncena cel mai mult. Ura insistenţa ei agasantă. Ura tremurul din vocea ei şi acea privire vulnerabilă şi tristă care-i dădea ameţeli de nesiguranţă. Se ura pe el însuşi pentru cât de uşor i-ar fi fost să uite că totul e bâlci şi prefăcătorie. Însă veninul durerii îi dădu mai multă putere decât ar fi crezut. Putere să facă ceea ce trebuia să facă.
Doar un pas îl despărţea de Corina. Îl făcu, lipind-o cu spatele de uşă. Îi dădu la o parte şuviţele de păr de pe gât şi-şi apropie buzele de urechea ei.
-Eşti tot ce detest la o femeie, şopti el, descleştându-i mâna de pe clanţă cu un gest brutal. Egoistă, ipocrită, mincinoasă!
O dădu la o parte ca pe o cârpă.
-Sper să nu te mai văd niciodată! adăugă el, plecând fără să se uite în urmă.
Străbătu holul cu paşi mari şi, după ce bâjbâi nervos să descui uşa, se trânti în cel mai apropiat fotoliu. O durere de cap îngrozitoare îi acompania agasant nervii. Îşi masă tâmplele, încercând să se calmeze, să nu se mai gândească la nimic. Era epuizat de tot efortul nervos pe care-l depusese. Avea nevoie de odihnă. Un duş fierbinte şi odihnă. Căci mâine trebuie să dea ochii cu o nouă zi...
Când telefonul mobil începu să sune, Mihai abia ieşise din baie. Căuta ceva lejer de îmbrăcat, grăbit să se trântească în pat cât mai repede. Răspunse distrat, cu telefonul între umăr şi ureche, în timp ce se îmbrăca. Oare cine îl suna aproape de miezul nopţii?
-Alo, Mihai?
-Eu sunt, răspunse încercând să recunoască vocea bărbătească familiară de la celălalt capăt.
-Te rog să nu închizi telefonul. Ştiu că ai avea toate motivele, dar am ceva important de spus. Am aflat de la Cori ce s-a-ntâmplat de fapt între voi. Să ştii că îmi pare tare rău pentru tot, turui Dani.
-Nu mai interesează scuzele tale, se încordă Mihai. De-aia m-ai sunat la ora asta?
-Nu. Te-am sunat acum pentru că trebuie să ne întâlnim. Vin mâine dimineaţă cu primul tren spre Bucureşti.
-Poftim?! Nu înţeleg....
-Tocmai am gasit o scrisoare de la mama, i-o tăie Dani nerăbdător. A scris-o anul trecut, înainte să moară. Şi e pentru tine!
-....
-Mihai! Eşti acolo?
-Nu înţeleg ce-ar fi avut să-i scrie după atâţia ani unui nemernic care i-a atacat fiica şi apoi a dispărut...
-Despre ce vorbeşti, Mihai? Părinţii noştri nu au ştiut niciodată varianta mea, porcăria cu violul. Şi nici adevăratul motiv pentru care ai plecat. Cori nu m-a lăsat să le spun nimic. A luptat ca o leoaică pentru reputaţia ta!
Mihai încremenise cu telefonul la ureche, în timp ce o mână nevăzută îi ridicase greutatea întregii lumi de pe umeri. În mintea lui, piese nevăzute ale unui puzzle gigantic se rearanjau, făcând loc în suflet culorilor şi speranţei. Gândurile se succedau cu o viteză uimitoare...
-Au crezut că ai plecat pentru că vroiai să fii mai independent, că te-ai îndrăgostit de o moldoveancă şi alte baliverne de-ale noastre.
În doar câteva secunde, până şi aerul pe care-l respira părea diferit pentru Mihai. Aşadar Corina rămăsese Cori a lui. Avusese puterea să îl protejeze. Singura ei greşeală fusese că îl lăsese pe Dani să creadă într-o minciună pe care el singur o născocise. Nimeni nu avusese prea mult de suferit din asta! Acum înţelegea! Ar fi trebuit să aibă mai multă încredere în ea. Ar fi trebuit s-o asculte şi să-i spună tot ce era în sufletul lui. Şi atunci n-ar mai fi fost nevoie de două luni de chin, de tortură. Nu ascultase nici măcar atunci când ea încercase să-i ofere explicaţii... În loc să asculte, ca un om civilizat, preferase să facă pe durul şi să arunce cu insulte gratuite şi grosolane... Era un prost! Dumnezeule, cât de prost era!
-Hei, Mihai, mă auzi, se alarmă vocea de la celălalt capăt.
-Aud, aud, spuse Mihai aproape râzând. Hai că vorbim mâine, acum am ceva de făcut.... Ăăă... La ce oră ajungi?
-Pe la 10, dar... stai puţin...
-Trimit pe cineva să te ia de la gară, îl întrerupse Mihai vesel. Noapte bună!
Nu putea să mai aştepte nici măcar o secundă! Trebuia să vorbească cu Cori! Trebuia să-şi ceară scuze şi să-i spună că fusese cel mai mare prost! Avea nevoie să o strângă în braţe!
Ieşi din apartament şi străbătul holul aproape în fugă. Era pregătit să bată, să sune, să spargă uşa, dacă era necesar. Dar nu era pregătit pentru ceea ce îl aştepta: uşa Corinei era larg deschisă, lumina din living aprinsă. Totul era cufundat în linişte, o linişte care îi dădea fiori. Refuză să-şi lase mintea să fabrice scenarii de groază şi înaintă spre dormitorul cufundat în întuneric. Trecură câteva secunde până când ochii se adaptară penumbrei. Şi abia atunci o văzu. Întinsă pe pat, ca o prinţesă adormită, Corina dormea cu părul revărsat pe pernă, descoperindu-i ceafa şi gâtul gol. Inima lui Mihai bătea atât de tare, încât îi era teamă să nu o trezească. Se apropie încet de pat şi îngenunche lângă perna ei. Îi mângâie uşor obrazul aproape fără s-o atingă, iar inima i se strânse la vederea urmelor negre de pe pernă, pereche celor de sub ochii şi de pe obrajii ei. Rimel. Lacrimi. Urmele ticăloşiei lui. Acum înţelegea uşa deschisă, aşa cum înţelegea şi de ce Cori adormise cu aceleaşi haine cu care era îmbrăcată ultima oară când o văzuse... Când îi spusese acele lucruri oribile şi o aruncase din drumul lui ca un bădăran, ea fugise şi se refugiase în dormitor, se refugiase în lacrimi.
Se aplecă deasupra ei, şi-i sărută lin tâmpla. Ca un copil deranjat din somn, Cori oftă şi întoarse capul, gâdilându-i obrazul cu părul. Mihai zâmbi, îngropându-şi faţa în suviţele castanii, al căror parfum inconfundabil îl iubea atât de mult. Pe EA o iubea atât de mult, încât simţea că ceva în interiorul lui doare.
-Iartă-mă! Iartă-mă! Iartă-mă! şopti el, mângâiându-i părul.
Întâi, Corina îi simţise parfumul. Apoi, la hotarul somnului, degetele plimbându-i-se prin păr, mângâiându-i umerii, înfiorând-o. Îl recunoscuse înainte sâ-i audă şoaptele. Prin somn, credea ea, subconştientul îi trimisese cel mai minunat vis, visul salvator. Şi aproape nu îndraznea să se mişte, de teamă să nu-l spulbere. Tot ce-şi dorea era să nu se mai trezească niciodată din acest vis care i-l adusese pe Mihai atât de aproape. Dar vroia mai mult, vroia să-l atingă, vroia să-l vadă. .. Întoarse capul spre el încet, dar nu-ndrăzni să deschidă ochii. Îi simţi pe faţă parfumul şi respiraţia fierbinte şi îşi încleştă maxilarele încercând să controleze tremurul ce-i străbătu tot corpul. Degetele lui îi urmau acum conturul trăsăturilor, dezmierdându-i fruntea, obrajii şi buzele, trasând linia prelungă a gâtului. Gemu uşor, înainte să se poată controla.
-Cori!? Te-ai trezit?... Cori!?
Corina deschise ochii şi pentru prima oară se gândi că poate nu era un vis.
-Mihai..., şopti ea întinzând mâna spre el, pentru a se convinge. Îi pipăi zâmbetul trist şi o lacrimă i se prelinse în colţul ochiului.
Mihai o şterse scuturând din cap.
-Nu! Nu mai plânge, Cori! Am fost un prost! Iartă-mă! Te rog! Iartă toate porcăriile pe care ţi le-am spus...
-N-am ce să iert. Le-am meritat! spuse ea ridicându-se uşor.
-Nu! Nu le-ai meritat! Am fost eu un nenorocit încăpăţânat. Am înţeles greşit totul... A fost o mare neînţelegere...
În sufletul Corinei dansau ielele nebune ale bucuriei. Se temea că inima-i era prea mică pentru atâtea valuri ale fericirii, care-i tăiau rând pe rând respiraţia.
-Mihai! Nici nu ştiu ce să spun... zâmbi ea cu sufletul la gură...
-Ce să spui? Spune că mă iubeşti la fel de mult cum te iubesc eu pe tine!... Spune-mi că nici tu nu poţi trăi fără mine! Spune-mi că nimic nu ne va mai despărţi!
Corina încuviinţă râzând.
-Cum ai zis că ai fost? Un prost? îi răspunse ea trecându-şi mâinile prin buclele lui negre. Bine, atunci, prostule! Îţi spun că te iubesc, că nu pot trăi fără tine, că nimic nu ne va despărţi! Dar tu ştiai asta deja, nu-i aşa?
Râzând şi el, Mihai încuviinţă.
Corina îi sprânse capul la piept şi-i sărută părul, în timp ce el îi înlănţui talia cu braţele. Îşi lipi palmele de tâmplele lui fierbinţi şi zâmbi ochilor de care îi fusese atât de dor.
-Vino aici, îl ademeni, făcându-i loc lângă ea în patul încăpător.
-Hmm... gemu el cuprinzând-o în braţe. De 14 ani aştept momentul ăsta!...

*

Când Dani păşi pragul apartamentului de protocol, nu ştia exact la ce să se aştepte. Un şofer scorţos angajat la firma lui Mihai îl luase de la gară cu ordinul de a-l conduce la domnişoara Corina Pârvu. Era nerăbdator şi curios, poate şi puţin agasat de modul în care Mihai îl expediase. Mă rog, poate pe undeva îl înţelegea. Nici el nu fusese prea amabil la ultima lor întâlnire...
Când intră însă pe uşă şi dădu ochii cu Corina, înţelese imediat. Totul era bine. Inspecta cu o privire nehotărâtă câteva ţinute aliniate pe canapeaua din faţa ei muşcând cu poftă dintr-un măr.



Avea părul ud şi purta un halat de baie alb, pufos. Strălucea. Când îl văzu, aruncă grăbită revista şi îi sări în întâmpinare, îmbrăţişându-l. Dani îi zâmbi şi se înţeleseră într-o clipă. Corina era fericită. Nu avea nevoie de alte lămuriri. Ea însă avea:
-Ce-i asta cu o scrisoare de la mama? N-am înţeles nimic de la Mihai! De fapt cred că nici el n-a prea înţeles...
-Da. Păi... Dani se scărpină-n cap... O să ţi se pară ciudat... După ce ai plecat tu am început să mă gândesc... Ştii tu... îşi drese glasul... la problema ta, la noi, la Mihai... la mama...
-Aşa, şi? îl îndemnă Cori din ce în ce mai nelămurită.
-Cred că mi-era pur şi simplu dor de ea, şi am început să mă uit prin lucrurile ei, în pod... Ştii că le-am dus acolo pe toate imediat după ce... trase aer în piept şi continuă, după ce a murit. 
-Ştiu. Am tot vrut să fac ordine în ele şi nu am reuşit niciodată..., Corina se mira în sinea ei de cât de schimbat era Dani. Ce te-a apucat? îl întrebă înghiţindu-şi nodul din gât. Acum câteva luni nici nu vroiai sa vorbeşti cu mine despre mama...
-Da, păi... Ştiu că am fost în ultimul timp cam... , căuta cuvântul potrivit...
-Aşaaa...., aşteptă Corina continuarea.
-Cam ... dificil, să zicem, ... credeam că par puternic, stăpân pe mine... Nu ştiu ce credeam, dar m-am înşelat...
-Daaa? se amuză Corina de atitudinea lui spăşită. Şi mă rog, cum ai ajuns la concluzia asta?
-Păi..., cred că tu m-ai ajutat, râse el. Când am văzut zi de zi faţa ta de „puternică şi stăpână pe tine”..., am zis că trebuie să încerc şi altă abordare.
În sinea ei, Corina îi dădea dreptate. Mai aveau cu toţii multe de învăţat despre cum să-şi împărtăşască sentimentele celor pe care-i iubesc. Şi ea şi Mihai, tocmai învăţaseră o lecţie dură despre asta.
-În fine..., continuă Dani, ideea e că, printre lucrurile mamei am gasit şi asta.
Scoase din buzunar un plic nedesfăcut, pe care nu era scris decât numele lui Mihai. Corina se repezi spre el, dar Dani se feri.
-Hei, ce faci? Nu e pentru tine. Am venit să i-l dau lui Mihai. Se uită în jur interogativ. Apropos, unde-i ‚patronu’?
-Vine imediat. Se îmbracă. Ne pregăteam să-l însoţim pe Cătălin la Universitate. E prima lui zi. Vii şi tu?
-Nu crezi că l-ar deranja pe Mihai?
-Ce-i cu mine? întrebă Mihai intrând pe uşă îmbrăcat la patru ace. Îi zâmbi lui Dani, când acesta îi întinse amical mâna. I-o prinse şi-l trase spre el, îmbrăţişându-l frăţeşte.
-Gata cu prostiile! Suntem ok, nu? întrebă el bine-dispus.
Se bătură zgomotos cu palmele pe spate.
-Bine-nţeles că da, muşchetare, îi răspunse Dani, făcându-i cu ochiul. Şi din câte-mi dau seama, zâmbi el cu subînţeles spre Corina, o să ne vedem destul de des de acum încolo...
Mihai o trase pe Cori spre el, înconjurându-i talia cu ambele mâini. Îi răspunse lui Dani fără să-şi poată lua ochii de la ea.
-Poate chiar mai des decât ţi-ai închipui...
Cei doi îşi zâmbiră complice, dar înainte ca Dani să poată cere lămuriri, Mihai se întoarse spre el.
-Dar să nu uităm de ce eşti aici... Unde e?
Dani îi întinse scrisoarea, iar Mihai o luă cu o strângere de inimă. Erau ultimele cuvinte pe care doamna Pârvu i le adresase. Era singurul mod în care mai puteau să-şi ia rămas bun.
Se retrase pe un scaun din bucătărie şi întoarse plicul alb, purtând numele lui, pe toate părţile. Nu-şi aducea aminte de când nu mai avusese aşa emoţii. Se uită în jur, şi realiză că era singur în încăpere.
-Ce faceţi, nu veniţi? strigă el.
Deschiseră şi citiră împreună scrisoarea. Ţinând-o pe Cori pe genunchi, în timp ce Dani se aplecase peste umărul lui.


”Dragul meu Mihai,

Probabil că niciodată nu vei ajunge să citeşti aceste rânduri. ştiu asta. Dar uneori, când se apropie de sfârşitul drumului lor, oamenii sunt dispuşi să încerce multe lucruri ciudate.
Medicul meu m-a sfătuit să-ţi scriu o scrisoare... Situaţiile şi sentimentele nerezolvate, spune el, sunt o piedică în calea acceptării diagnosticului. Hm, pe vremuri doar te tăiau şi te trimiteau să mori acasă. Acum vor să-ţi şi placă asta!
Aşa că iată-mă... nu numai scriind, ci şi sperând, iraţional, că aceste rânduri vor ajunge vreodată la tine... Chiar peste ani...
În primul rând, simt că trebuie să-ţi răspund la câteva întrebări:
-DA! Te-am iertat pentru că ai plecat aşa... Ai făcut ce credeai că e bine pentru tine. Şi sper că nu te-ai înşelat! Ştiu că ai avut motivele tale, pe care eu nu le voi mai afla niciodată...
-DA! Am fost furioşi, am fost trişti, am fost speriaţi. Dar timpul le rezolvă pe toate şi, după atâţia ani, momentele frumoase sunt singurele pe care am ales să le rememorez. Şi nu au fost puţine...
-DA! Ştiu că ne-ai iubit şi că ne-ai fost recunoscător. Ne-a spus asta Corina, din partea ta, deşi nu ar fi fost nevoie. Am vazut-o  în ochii tăi în fiecare zi, cât ne-ai fost alături.
Un sfat doar: când eşti speriat, când eşti furios, când suferi sau nu ştii pe ce drum s-o apuci, vorbeşte cu oamenii pe care-i iubeşti. Vorbeşte-le şi când eşti fericit. Apoi ascultă-i. Cu ei trebuie să poţi să împarţi durerea sau bucuria. Ai datoria să le spui când te-au rănit sau să accepţi când le-ai greşit. Fără ei, viaţa e duşmănoasă şi rece...Un labirint de tristeţi nesfârşite...
Eh! Ar fi aşa de multe lucruri de spus... De-al lungul anilor mi-am imaginat de atâtea ori că ne vom revedea. Mi te închipuiam de fiecare dată un bărbat în toată firea. Inteligent, cultivat, bun. Un bărbat realizat prin forţe proprii. Nu numai pentru că asta meriţi, ci şi pentru că te ştiu capabil să obţii orice. Ai fost mereu un copil, un OM deosebit şi a fost un privilegiu să devii parte din familia noastră.
Mi-ar fi plăcut să te revăd alături de Corina şi Dani, ca pe vremuri, când eraţi copii. Dar cine ştie... Poate pentru voi nu e prea târziu...
                        Rămas bun, Mihai!
                                    Cu drag,                     
Prof. Rodica Pârvu”

Capitolul 6

Vara 1995


-Te rog să ai grijă de băieţi. Să mănânce, să nu se trezească prea târziu dimineaţa..., să nu distrugă complet casa, zâmbi dna Pârvu către Cori. Să fiţi cuminţi, bine? Am încredere în voi! o îmbrăţişă strâns pe fată, trădând emoţia despărţirii.
Părinţii Corinei plecau în Ardeal pentru câteva zile. Victimă a unui infarct miocardic, vărul primar al domnului Pârvu se stinsese din viaţă fulgerător, iar rudele împrăştiate în toată ţara se strângeau acum pentru a fi alături de familia îndurerată.
În bucătărie, împreună cu mama sa, Corina recapitulă pentru ultima dată meniul următoarelor 3 zile, pregătit cu atenţie de dna Pârvu: brânză, lapte, mezeluri şi dulceaţă pentru dimineaţă şi seară; mâncărică de pui, sote de mazăre şi, la nevoie sarmale din congelator, care trebuiau dezgheţate din timp.
-Da, mamă, ştiu: dacă ni se termină pâinea, luăm de la magazin. Da, o să mâncăm şi fructe, nu e nevoie să-mi spui de 10 ori.
-Bine, bine, gata! Te las în pace! Ah, să nu uiţi de Max.
-Cum să uit, mamă ?! Ştiu ce am de făcut ! Să mă asigur că are apă tot timpul, iar de mâncare îi dau de la noi, plus peştele din frigider, special pentru el… Nu te mai agita atâta !
-Eşti gata, Rodi ? domnul Pârvu se ivi în uşa de la bucătărie. Eu am terminat de încărcat bagajele în maşină.
-Gata sunt. Putem pleca.
În realitate, mai dură vreo câteva zeci de minute bune până când se urcară în Dacia galbenă – mândria familiei. Dani, Cori şi Mihai le făcură cu mâna până când maşina dispăru în capătul strazii, încă nevenindu-le să creadă că sunt complet liberi pentru 2-3 zile. Nici nu ştiau cum ar putea să profite mai bine de tot acest timp preţios. În primul rând mergând la petrecerea dată de unul din prietenii băieţilor în seara aceea.
Până atunci, Dani propuse o baie în mare. Mihai i se alătură. Prin urmare, Cori se văzu nevoită să refuze. În ultima vreme prefera să se ţină departe de Mihai, atât cât putea, fără să bată la ochi. Inventă o scuză oarecare şi se întoarse în camera ei. Se trânti pe pat prost-dispusă şi începu să frunzărească absentă o revistă BRAVO.
Relaţiile cu Mihai începuseră să se deterioreze de la “incidentul” petrecut în camera lui, când o respinsese cu atâta vehemenţă. Cori nu-şi amintea să se mai fi simţit vreodată atât de umilită. Plânsese pe ascuns ore întregi în camera ei, încercând să-şi dea seama ce se întâmplase de fapt. Mult timp după acel dans din discotecă, încercase să nu se mai gândească la el, să găsească argumente care să-i convingă stomacul şi pulsul că nu mai trebuie să reacţioneze la stimulul numit Mihai. Apoi, el o sărutase. Şi toate gândurile, toate argumentele ajunseseră la lada de gunoi într-o clipă. În ciuda furiei şi umilinţei, înţelegea că pe undeva, Mihai avea dreptate. Nu era normal şi corect ca aşa ceva să se întâmple între ei. Dar cui îi păsa ce era normal şi corect?!
Lui Mihai, evident îi păsa. Şi asta o durea, o jignea, o umilea. Ea ar fi fost gata să renunţe la normal şi corect pentru el, dar reciproca nu era valabilă. Pe lângă toate celelalte fete pe care le sărutase, ea trebuie să-i fi părut o mucoasă penibilă, fără experienţă. Îi întorsese spatele şi îşi ceruse scuze de la ea. Şi apoi o privise cu aceeaşi expresie pe care i-o surprindea în fiecare zi, studiându-l cu coada ochiului. Iar atunci când, ca din întâmplare, se întâlneau, privirile lor ricoşau ca şi cum brusc, s-ar fi izbit de un gard electic. Parcă un zid invizibil se ridicase între ei, şi cărămizile fuseseră aşezate de fiecare parte. Comunicarea se redusese la strictul necesar. Dacă nu ar fi fost atât de absorbită de propriile sentimente, Cori ar fi remarcat că şi Mihai se simţea la fel de stânjenit.
Îşi dorise o poveste de dragoste, îşi dorise acţiune şi adrenalină. O aventură care să-i pună sângele în mişcare. Şi se trezise în mijlocul unei încurcături penibile care o umplea de vină, de furie, de jenă, de nesiguranţă şi de atâtea alte sentimente de care s-ar fi lipsit bucuroasă. Prostia asta trebuia să înceteze cât mai curând, dar nu înţeleagea cum. Cum o să-l mai privească vreodată pe Mihai fără să-şi aducă aminte de acel sărut? Cum o să reuşească să pună dop la toate gândurile şi senzaţiile pe care prezenţa lui le stârnea? Ce porcărie!
Era sătulă să rumege din nou şi din nou aceleaşi gânduri prea puţin coerente. Îşi petrecea mai toată ziua punându-şi  întrebări fără răspuns despre cum ar putea să şteargă totul cu buretele. În restul timpului visa cu ochii deschişi. Visa un Mihai care simţea la fel ca ea. Un Mihai care o îmbrăţişa şi îi spunea că nu-i mai pasă de reguli şi de ce ceilalţi. Îi şoptea că o iubeşte şi că nu poate trăi fără ea. Că e frumoasă şi că o doreşte. O săruta de fiecare dată mai pasional, mai îndrăzneţ, mai senzual şi nu-i păsa că era încă atât de lipsită de experientă. Pentru că era bucuros să o înveţe.
În realitate, însă, privirile lui o ocoleau acum. Cuvintele cu care i se adresa îi păreau plate şi inexpresive. Se mira cum de ceilalţi nu observaseră nimic. Nu putea să înţeleagă ce se întâmplase de fapt. Era supărat pe ea? Se simţea vinovat? Era dezgustat? Poate că el încă o mai privea ca pe o soră, sau ca pe un copil neştiutor (ah! De-ar înceta o dată s-o mai privească toţi ca pe un copil tâmpit!). Ciudat totuşi, Cori era convinsă că buzele şi corpul lui îi transmiseseră cu totul altceva!...
Trebuia să înceteze să mai repete aceleaşi întrebări fără răspuns. Îi era lehamite! Se simţea obosită ca un câine care aleargă la nesfârşit după propria coadă, într-un cerc epuizant şi inutil. Se ridică, hotărâtă să-şi găsească o ocupaţie care să pună stop acelor gânduri care o bântuiau. Cu siguranţă îi va prinde bine un pic de distracţie diseară! Pâna atunci erau destule de făcut: să pregatească masa de prânz, să se hotărească ce haine va purta, să-şi aranjeze părul şi multe altele.
Seara se apropie pe nesimţite, la fel şi momentul plecării spre perecerea băiatului care se numea Cosmin. Era unul din numeroşii prieteni ai lui Dani şi era fericitul posesor al unor părinţi „de gaşcă”. Din când în când, aceştia îi permiteau să organizeze petreceri (aşa zisele „chindii”) în timp ce ei îşi găseau câte ceva de făcut departe de casă. Erau doar două condiţii: cheful se încheia la orele 24 şi Cosmin era responsabil cu curăţenia. Frizând iresponsabilitatea, atâta timp cât nu se făceau excese, închideau ochii chiar la prezenţa alcoolului sau a ţigărilor în casa lor. În consecinţă, chindiile lui Cosmin erau întotdeauna un succes, mai ales atâta timp cât fraţii Pârvu erau pe lista de invitaţi. Prezenţa lor garanta muzică bună (Dani aducea cele mai tari casete), fete în număr mare (acolo unde erau Dani şi Mihai, erau întotdeauna şi fete), şi băieţi în număr mare (acolo unde mergeau fetele, de obicei apăreau şi băieţi). Chiar dacă o puştoaică pe lângă ceilalţi, Corina ştia să danseze, era de gaşcă şi în ultimul timp – toată lumea observase – din ce în ce mai frumoasă. Devenise şi ea unul din ingredientele unei petreceri de succes, deşi nu era conştientă de asta.
Când ajunseră, apartamentul era deja plin de lume. Dani duse direct la frigider cele câteva beri pe care le cumpărase în ciuda protestelor Corinei şi le depozită alături de restul proviziei. Era evident că fiecare contribuise cu ceva de băut. În casa lui Cosmin puteai să găseşti orice băutură, de la vodcă la bere sau vin de casă. Se fuma în balcon, prin urmare, majoritatea băieţilor şi chiar câteva fete teribiliste erau acolo. Atmosfera era încinsă. La propriu. Fierbinţeala zilei de vară încă plutea în aer, iar înghesuiala din apartament nu ajuta cu nimic. În ciuda curentului provocat de uşile şi geamurile deschise, trupurile sumar îmbrăcate transpirau discret. Soarele se pregătea să apună şi o dată cu primele semne ale înserării petrecerea începu să se anime. Muzica se auzea din ce în ce mai tare şi tot mai mulţi hotărau să părasească balconul, canapelele şi scaunele în favoarea ringului improvizat de dans. Corina nu avea nevoie de prea multe invitaţii. La fel şi Ana, prietena ei. Li se alăturaseră şi câteva colege de şcoală din anii mai mari, urmate de vreo trei băieţi mai îndrăzneţi. Pe margine, discret, apăruseră alte câteva „bisericuţe”. Fete şi băieţi încă reţinuţi, bălăngănindu-şi mâinile pe lângă corp în ritmul muzicii, prefăcându-se că discută despre ceva interesant şi aruncând priviri furişe către gaşca celor populari, din mijoc. Cori era în largul ei. Orice ring de dans, chiar şi improvizat, îi dădea un sentiment de euforie. Se simţea în elementul ei, sexy, stăpână pe situaţie, matură. Dani apăru şi el, urmat de câţiva sateliţi de sex feminin. Demonstră câteva scheme noi punând astfel în pericol lustra (şi sănătatea mintală) a vecinilor de dedesubt. Cori îl căută şi pe Mihai din priviri, dar acesta nu apăru alături de Dani aşa cum s-ar fi aşteptat.Un junghi în stomac îi dădu ideea că ar putea fi cu una dintre fete în vreun colţ mai intim al casei. Ignoră gândul, concentrându-se asupra muzicii. Începu o melodie lentă şi unul din băieţii pe care îi cunoştea doar din vedere se grăbi să o invite. Acceptă absentă. În întunericul ce se vroia romantic al camerei îl căută din nou pe Mihai din priviri în timp ce încercă să supravieţuiască dansului. Atunci când nu o călca pe picioare, partenerul ei cu palme transpirate încerca discret să o pipăie. Alături de ea, Ana dansa cu Cipi, prietenul ei şi Corina se întrebă cât va mai dura până se vor retrage discret într-unul dintre dormitoare. Mulţumi cerului că melodia se termină înainte să ajungă să facă o scenă, se scuză şi părăsi sufrageria în căutarea lui Mihai. Îl găsi în bucătărie jucând cărţi cu câţiva cunoscuţi. Părea într-o dispoziţie bună. Atât de bună încât o invită să li se alăture. Acceptă bucuroasă. Oricum la dans rămăseseră doar cuplurile amorezate. Era momentul blues-urilor interminabile. Se aşeză lângă Mihai - locul în care nimeni nu ar fi remarcat că evitau să se privească şi luă o gură din paharul lui de suc - spre deosebire de Dani, Mihai nu se atingea niciodată de alcool. Împiedicându-se unul de celălalt, doi băieţi de la masă (restul erau fete) se grăbiră să-i ofere un pahar curat şi să o servească. Intră în joc şi timpul păru să treacă pe nesimţite. În mijlocul distracţiei generale, stânjeneala dintre ea şi Mihai dispăruse ca prin farmec. Se simţea în largul lui, glumea şi din când în când o atingea ca din întâmplare sau îi ciufulea părul – un gest pe care ştia că ea îl urăşte. Cori se relaxă şi ea. Râdea cu poftă, deşi la cărţi pierdea de fiecare dată (ha! cică noroc în dragoste). Din când în când, îşi examina pe furiş pielea braţului sau dosul palmei. Ar fi putut să jure că atingerea lui Mihai lăsa urme vizibile, fierbinţi. De fiecare dată constata că totul era în regulă – stomacul ei era singurul care le remarca.
Pierduse noţiunea timpului când îşi dădu seama că ceasul de pe perete arăta aproape de ora 12. Se pregăteau să încheie atunci când Dani se ivi în prag puţin ca prea „bine-dispus”.
-Hei, Mihai! Vii cu noi în Mamaia, la disco? în spatele lui mai erau vreo 5-6 băieţi zgomotoşi.
-Nu! Mulţumesc! Cred că ar trebui să o ducă cineva acasă pe Corina, era o urmă de iritare în vocea lui.
-Hai nu fii fraier! E destul de mare să se descurce! văzu expresia lui Mihai şi bătu în retragere. Sau o duci şi apoi iei un taxi. Ne întâlnim acolo!
-Altădată! refuză Mihai scurt, punând punct discuţei.
-Treaba ta! mormăi Dani, întorcându-se pe călcâie. Hai băieţi!
-Mihai, eşti sigur că nu vrei să mergi? Eu mă descurc. Pe bune! spuse Cori.
-Fii serioasă! Vin acasă. Chiar n-am chef de discotecă în seara asta!
Îl ajutară pe Cosmin să strângă urmele oricăror „substanţe” clandestine şi plecară spre casă încărcaţi cu trei pungi de gunoi – ţigări, sticle de bere, de vin, de vodkă.
Nu aveau de mers mai mult de un sfert de oră pe jos. Aruncară pungile la cea mai apropiată pubelă şi în timp ce făceau primii paşi în întunericul strazilor lăturalnice tăcerea se instală între ei, palpabilă şi concretă ca un al treilea pieton. Din când în când, lătratul câinilor din cartier se auzea sinistru. Aerul răcoros al nopţii de vară înfioră braţele goale ale Corinei. Şi le încrucişă peste piept, încercând să se încălzească. Mihai o privi din colţul ochiului şi oftă imperceptibil. Îşi trecu un braţ după umerii ei. Trupul lui era fierbinte sub tricoul subţire, de parcă în lumea sa ar fi fost mai cald. Dacă nu ar fi trebuit să meargă în continuare, Corina ar fi rămas nemişcată, de teamă să nu alunge atingerea lui Mihai. Punea un pas în faţa celuilalt, încercând să elimine orice alt gest inutil. Poate dacă va fi cuminte el o va ţine la pieptul lui până ajung acasă. Ar fi vrut să închidă ochii, dar îi era teamă să nu se împiedice. Merseră în tăcere câteva minute. Tensiunea se acumula între ei ca norii pe cer înainte de ploaie. Corina avea senzaţia distinctă că ceva urma să se întâmple. Era ca o presimţire sumbră care îi scutură coloana vertebrală. Involuntar, se apropie mai mult de Mihai, aşezându-şi capul în scobitura umărului lui. Băiatul se încordă şi o respinse uşor:
-Cori! şopti el ca şi cum ar dojeni un copil.
Corina tăcu şi îşi reluă locul, evitându-i privirea.
Mihai îşi coborî braţul şi se îndepărtă uşor de ea, făcând-o să se simtă ca o leproasă. Toată umilinţa şi furia ieşiră la suprafaţă într-o clipă, sufocând-o:
-Şi acum ce facem, Mihai? Iar o să ne ignorăm? Continuăm să ne prefacem că nu s-a întâmplat nimic?
Se înfuriase brusc, înţelegând că se întorc la aceeaşi şaradă, în care nu-şi vorbeau şi nu se priveau. Băiatul o privi mirat, fără să scoată un cuvânt.
-Ştii ceva? Hai să clarificăm lucrurile! Am înţeles: nu te interesez! M-ai sărutat atunci şi ţi-ai dat seama că nu-ţi plac!
-Cori! încercă să o prindă de braţ, dar ea se zmuci.
-Lasă-mă să termin! Ai fi putut să-mi spui în loc să te porţi ca un idiot!
Era din ce în ce mai nervoasă. Se oprise în mijlocul drumului şi gesticula.
-Sunt prea neexperimentată pentru tine, m-am prins, ok? Ştiu că mă vezi ca pe un copil! Ştiu că nu te atrag!
Ochii lui Mihai se făceau din ce în ce mai mari. Se oprise şi el şi încercă să spună ceva, dar Corina i-o luă din nou înainte, de data asta mai calm:
-E în regulă! Ok? Pot să trăiesc cu ideea! Da’ asta înseamnă că nu ne mai vorbim? Înseamnă c-o să ne simţim penibil pentru tot restul vieţii? E o tâmpenie! Vreau să fie din nou ca înainte!
-Şi eu vreau să fie ca înainte, dar ai înţeles totul greşit! Mă comport ca un idiot tocmai pentru că e invers decât ai spus tu...
-Cum adică invers? întrebă Cori buimacă.
-La naiba! Chiar vrei să mă faci s-o spun?!
Era rândul Corinei să facă ochii mari.
-Adică îmi place de tine prea mult! Chiar nu înţelegi? se întoarse pe călcâie şi continuă să meargă spre casă cu paşi mari, cu mâinile înfipte în buzunare şi umerii aplecaţi. Cori aproape alerga să ţină pasul cu el.
-Atunci de ce nu-mi vorbeşti? De ce mă eviţi? De ce mă respingi?  îi strigă ea.
-Ştii foarte bine de ce! îi răspunse el peste umăr la fel de grăbit. Pentru că-mi eşti ca o soră!
-Dar nu sunt! Nu-i adevărat!
Se apropiau deja de casă. Mihai tăcu, grăbind pasul. Puse mâna pe poartă şi se întorse o clipă către Corina.
-Îţi dai seama ce-ar spune lumea? Ce-ar spune Dani? Părinţii tăi? intră în curte iar fata îl urmă. Nu se gândise niciodată serios la asta, dar acum îşi dădu seama că dacă mama sau tata ar fi ghicit că e ceva între ei, Mihai sigur ar fi trebuit să plece din familia lor, într-un fel sau altul. Se cutremură. Intră în casă în urma lui Mihai, pierdută în gânduri. Acum înţelegea. Ce proastă fusese că nu-şi dăduse seama mai devreme! Ce oarbă! Ce egoistă!
El se grăbi spre camera lui. Poate că interpretase tăcerea ei ca fiind sfârşitul conversaţiei. Poate pur şi simplu vroia să fie singur. Corina îl opri, totuşi, punându-i o mână pe umăr şi întorcându-l spre ea.
-Îmi pare rău! Ai dreptate! Nu ştiu ce-a fost în capul meu! Îmi doream atât de mult să fiu cu tine...., că pur şi simplu nu m-am gândit! Lacrimi de tristeţe şi vinovăţie îi umplură deodată ochii şi fu prea târziu să încerce să le ascundă. Scutul ridicat de Mihai se topi ca prin minune. Îi şterse uşor lacrimile şi îi prinse tâmplele strâns în palme, căutându-i privirea.
-Şi eu vreau acelaşi lucru! Nici nu ştii cât!... Dar nu aş putea niciodată să le fac asta părinţilor tăi, după cât au făcut ei pentru mine!
O îmbrăţisă strâns, îngropându-şi faţa în părul ei, aşa cum numai el ştia s-o facă, mângâiându-i spatele gol în bluza de vară. Şopti mai mult pentru sine însuşi:
-Indiferent cât de mult te doresc!
Se retrase blând din îmbrăţişare şi-i aranjă Corinei o şuviţă rebelă de pe frunte. Îi puse un deget pe buze când ea încercă să vorbească.
-Noapte bună, Cori! Şi-ţi promit că de mâine voi încerca să fiu ca înainte!
Dispăru în camera lui înainte ca fata să se dezmeticească.
Vorbele lui încă îi sunau în minte minute întregi după ce se aşezase în pat. Mihai o dorea! Spusese că îi place de ea PREA MULT!! Că ar vrea să fie cu ea! Restul nici nu mai conta. Corina simţea că pluteşte! Îi venea să ţopăie, să strige în gura mare!
Inima îi bubuia în tâmple. Mirosul lui încă îi stăruia în păr. Atingerea mâinilor lui încă îi ardea pielea, înfiorând-o. Închise ochii, lăsându-şi imaginaţia să rătăcească. Dacă într-adevăr şi el o dorea la fel de mult trebuia să existe o soluţie!... Bineînţeles că exista! Şi era atât de simplă! Nu vor spune nimănui nimic. Nu va afla nimeni. Va fi cel mai bine păzit secret din viaţa lor. Nu era deloc imposibil... Iar pe parcurs sigur va apărea o soluţie mai bună. Nu era nici o grabă.
De ce nu se gândise la asta acum un sfert de oră, când stătea de vorbă cu Mihai? Nu mai avea răbdare. Trebuia să-i spună! Sări din pat şi în drum spre ieşire se opri în faţa oglinzii. Îşi aranjă în grabă cu degetele părul răvăşit şi aproape se sperie de strălucirea ochilor fetei care o privea din oglindă. Tricoul pe care-l purta pe post de pijama era destul de lung pentru a-i acoperi chilotul aşa că se hotărî să nu mai îmbrace nimic altceva. Vroia să fie cât mai sexy pentru el. Trebuia sa-l .... seducă. Ah! Poate că era momentul ca fanteziile ei să se transforme în sfârşit în realitate. Ieşi din cameră ca o furtună, de teamă să nu-şi piardă curajul. La intrarea în camera lui Mihai ezită o secundă. Pe sub uşă nu se vedea lumină. Se hotărî să bată şi când răspunsul veni imediat trase adânc aer în piept şi intră. Fără să aprindă lumina se duse direct către Mihai şi se opri în faţa patului, întrebându-se cum să înceapă. Băiatul se ridică în capul oaselor.
-Ce-i Cori? şopti el.
Cuvintele nu-şi găseau drumul spre buzele ei. Brusc, avea gâtul uscat şi palmele umede. Simţea că nu ar putea articula nici o vorbă. Pulsul îi bubuia din creştetul capului până în vârful degetelor de la picioare. Se hotârî într-o secundă de nebunie. Făcu un pas, până când genunchii îi întâlniră muchia patului şi cu un gest scurt îşi trase tricoul peste cap, aruncându-l la nimereală, în întunernic. Pentru un moment ce păru interminabil, totul îngheţă. Auzi vag ticăitul ceasului de pe perete acoperit de sunetul asurzitor al inimii ei. Îşi dădu seama că nici Mihai nu respira. Se aplecă spre el ca o somnambulă, îi pipăi faţa şi umerii goi în timp ce buzele i le căutau pe ale lui. Le găsiră aşteptând-o, ezitând. Şi cu o siguranţă pe care nu o simţea îl făcu să uite în acel moment de orice ezitare. Ştiu asta când îi simţi mâinile căutând-o, trăgând-o mai aproape, fierbinţi. O răsturnă pe pat exact aşa cum o făcuse în visele ei şi-i mângâie faţa şi părul. O sărută din nou dorind mai mult, şi mai mult. Când însă mângâierile lui începură să coboare pe corpul ei aproape gol, Corina simţi un semnal de alarmă declanşându-se în interiorul ei, făcând-o să se simtă mai confuză ca niciodată. Oare nu se grăbise, oare era în stare de asta? Când Mihai îi cuprinse talia strâns cu un braţ şi o lipi de trupul lui, înţelese că el era mult mai pregătit decât ea. Inconştient, panica o făcu să devină rigidă ca o scândură. Aceleaşi mâini care cu câteva secunde în urmă îl trăgeau spre ea, deveniseră acum scut. Mihai nu avu nevoie decât de o fracţiune de secundă ca să înţeleagă. Se retrase cu viteză uimitoare. Însă trecură momente lungi până îşi recăpătă respiraţia şi coerenţa.
-De fapt de ce-ai venit? Ce vrei de la mine? se răsti el furios la Corina şi continuă înainte ca ea să-i răspundă. Te rog pleacă. Acum!
Corina fugise înainte ca el să apuce să termine.
Probabil că Mihai regretă imediat felul în care îi vorbise, căci nu trecură câteva secunde şi o găsi în camera ei, plângând în hohote cu capul îngropat în pernă. Ar fi vrut să moară, să o înghită pământul de ruşine! Era o proastă, şi reuşise să distrugă totul într-o secundă. Nici măcar nu apucase să-i spună de ce venise de fapt. Ah! Ar fi vrut să dispară şi să nu-l mai vadă niciodată! În timp ce lacrimi mari îi udau perna, simţi mâna lui Mihai pe umărul ei gol. Se întoarse spre el fără să-i mai pese că era aproape complet dezbrăcată şi îl împinse cu putere.
-Pleacă de aici! Nu vreau să te mai văd! ţipă ea aproape isteric.
-Corina! Nu fii copil!
Împotriva voinţei ei, încercă să o ia în braţe, să o liniştească.
-Nu! Nu! Lasă-mă-n pace! strigă ea.
-I-aţi mâinile de pe ea, perves nenorocit!
Dani năvăli în cameră şi-i aplică lui Mihai un pumn năpraznic în plină faţă, doborându-l. Era de mirare că nimerise, la cât de ameţit era de la băutură. Mai mult împleticindu-se, se năpusti din nou asupra lui Mihai care încercă să se apere. Pentru un moment, Corina nu înţelese ce se întâmpla. De ce era de fapt Dani atât de furios? Apoi îşi dădu seama îngrozită. Era dezbrăcată, în camera ei, ţipând la Mihai care încerca să o îmbrăţişeze! Nu era de mirare că Dani reacţionase aşa!
-Nu! Nu! Lasă-l în pace! strigă ea din toate puterile încercând să-şi acopere trupul gol cu cearceaful.
Dani însă era surd la strigătele ei. Părea hotărât să fie o luptă pe viaţă şi pe moarte, şi Mihai se văzu nevoit să răspundă provocării. Reuşi să se ridice şi îşi concentră toată forţa şi toată panica în pumnul drept cu care-l lovi pe Dani în maxilar, făcându-l să cadă ca un sac.
Mai mult ţipând incoerent, Cori se aruncă asupra fratelui ei, încercând să-l ajute să-şi recapete cunoştinţa. Ca într-un coşmar, ridică privirea şi pentru o fracţiune de secundă văzu expresia devastată de pe faţa lui Mihai. Înainte că ea să apuce să spună ceva, băiatul fugi din cameră. O parte din ea ar fi vrut să-l urmeze. Îi tremura incontrolabil tot corpul şi nu-şi amintea să fi fost vreodată atât de speriată. Încercă să-l ajute pe Dani să se ridice în picioare, dar abia reuşi să-l târâie până pe patul ei. Îşi trase pe ea primul tricou pe care-l găsi la îndemână şi fugi la baie după o compresă cu apă rece. Nu ştia ce altceva ar fi putut face ca să-l ajute. Uşa de la camera lui Mihai era închisă. Nu dură mult şi îşi dădu seama că incapacitatea lui Dani de a se deplasa avea mai mult de-a face cu alcoolul decât cu lovitura primită. Asta o ajută să-şi ţină sub control panica. Dumnezeule! Ce se va întâmpla acum? Dar mâine? Dar atunci când părinţii lor vor afla? Trebuia să găsească o soluţie să repare toată nebunia asta!
Auzi paşi grăbiţi pe hol şi apoi uşa de la intrare trântindu-se. Nu putea fi decât Mihai. Fugi afară după el. Îl văzu traversând grăbit curtea cu un rucsac mare în spate.
-Mihai! strigă ea şi lacrimi al căror număr le pierduse şirul îi alunecară din nou pe faţă.
Mihai se opri din drum, dar nu se întoarse.
-Mihai! Nu pleca!
Fugi spre el prin întuneric şi-l strânse în braţe cu toată puterea, hohotind. Mihai o înlănţui şi el într-o îmbrăţişare sfâşietoare.
-Trebuie să plec! Locul meu nu mai este aici! o sărută pe frunte cu o privire de lunatic. Spune-le părinţilor tăi să mă ierte pentru tot!
Se zmulse din braţele ei şi fugi în noapte.
Zadarnic, Corina îl rugă pe Dumnezeu ca totul să fi fost un coşmar.