Capitolul 4

Mihai se trânti epuizat pe patul din camera de hotel. Toată după-amiaza umblase prin oraş să pregătească surpriza promisă Corinei şi copiilor Comşa pentru a doua zi. Nu fusese uşor să organizeze totul atât de repede, dar până la urmă reuşise. În agitaţia pregătirilor, fusese cât pe ce să uite că era vineri şi ar fi trebuit să iasă în oraş cu Monica, dar îşi amintise la timp ca să o poată suna. Anulase întâlnirea servindu-i o scuză mai mult sau mai puţin credibilă. Nu putea să-şi imagineze cum ar fi putut supravieţui unei seri petrecute alături de ea. Îşi amintea amuzat cum, cu ani în urmă, întâlnirile cu Monica îi provocau atâtea emoţii. Cu siguranţă, pe vremea aceea să fii „cuplat” cu ea îţi creştea considerabil gradul de popularitate. O simţise pe pielea lui, încă din momentul în care apăruseră împreună la balul bobocilor. Ea – cu cea mai scurtă fustă şi cel mai generos decolteu, el – cu palmele umede şi sacoul (de la Dani) prea larg. Toţi ochii fuseseră asupra lor când apăruseră pe ringul de dans, iar el îi mulţumise în gând Corinei.

......................................................................................................

Toamna 1994

-Nu-mi vine să cred că te-ai cuplat cu Moni! Şmechere!

Dani pufni admirativ în timp ce-şi încheia şireturile adidaşilor cu gleznă de care era atât de mândru.

-Are nişte „plămâni” gagica....Maaamă, maaamă!... Ai noroc că eşti frati-miu, că ţi-o suflam de sub nas cât ai zice peşte!

Mihai zâmbi subţire:

-Poţi să încerci, dacă te ţine!

-Nu fii fraier! Am glumit! dădu înapoi Dani, în timp ce-şi aranja cu minuţiozitate în oglindă freza tip Brandon care înfiorase toată populaţia feminină a liceului.

-Hai că eşti bine, Romeo! Du-te c-o să întârzii...

-Gata, am plecat! Pa!

-Pa!

Dani deschise uşa camerei băieţilor şi ieşi pe hol. Trecu în grabă pe lângă camera Corinei. Dincolo de uşa acesteia se auzeau acordurile unei melodii cunoscute. Se întoarse din drum, sub impulsul unei idei noi:

-Hei, Mihai! Ar trebui s-o pui pe sor-mea să te înveţe să dansezi şi tu ca omu’, dacă tot mergi cu Moni la bal! Te faci naibii de râs cu aşa gagică şi cu două picioare stângi! Pe bune, chiar se pricepe asta mică!

Dispăru rapid, înainte ca Mihai să apuce să mormăie vreun răspuns.

Amândoi fraţii Pârvu se pricepeau să danseze. Corina ştia de toate. Depeche, rap, fox, ceas, dirty dancing, orice aparea nou, ea era prima care prindea paşii. Repeta tot timplul la ea în cameră şi învăţa apoi pe toată lumea. Dani era rapper convins, dar se pricepea la toate tipurile de muzica. Avea reţeaua lui de cunoştinţe şi făcea rost de cele mai noi şi mai bune piese. Era o casă unde muzica urla mai tot timpul, spre disperarea dnei Pârvu, şi vitrinele vibrau periculos, supravieţuind cu greu schemelor lui MC HAMMER sau ale lui VANILLA ICE. Între cei doi fraţi, Mihai rareori putea avea acces la casetofonul familiei. Din fericire, el tocmai primise un walkman nou-nouţ în septembrie, când împlinise 16 ani. Se retrase din nou în camera lui, bucuros să profite de câteva din rarele momente de linişte pe care le avea acasă. Urâse singurătatea în care trăise până nu de mult. Până nu demult ea îi bântuise şi visele. Îşi dorise de atâtea ori o familie mare, cu fraţi, surori, şi unchi, şi mătuşi, verişori şi aşa mai departe. Acum însă, că o avea, se surprindea uneori pe sine însuşi dorindu-şi tot mai multe momente de linişte, de intimitate, de reverie. Acesta era unul dintre ele, şi abia aştepta să profite de el. Se trânti pe pat, cu căştile la urechi încercând să descifreze cât mai exact versurile melodiei pe care o asculta la maxim. Metallica era una dintre preferatele lui. Toată energia şi furia rock-ului îl ajutau în mod misterios să se simtă mai liniştit. Muzica era ca un burete care-i absorbea toate gândurile întunecate. Îl ajuta să uite tot ceea ce trebuia uitat. Gemu uşor când Max, motanul familiei, îi sări direct pe stomac şi i se cuibări acolo, torcând zgomotos. Îşi trecu degetele prin blana lui moale şi-şi lasă mintea să umble aiurea. Îşi aminti, nu fără o doză de mândrie, cum în pauza mare, cu două zile în urmă, Monica îl oprise pe holul liceului întrebându-l dacă ar vrea să meargă împreună la bal. Ha! De parcă el, sau oricare din băieţii din liceu, ar fi putut răspunde cu nu la întrebarea asta! Bineînţeles ca vroia. Vroia atât de mult că se bălbâise şi se fâstâcise lamentabil. Ea nu păruse să observe. Se îndepărtase plutind, aşa cum venise, aşa cum părea să plutească mereu, uşoară şi graţioasă ca o zână. Era uluit. I se păruse în ultimul timp că ea îl privea altfel, că îi zâmbea mai des şi mai frumos. I se păruse că observă acelaşi lucru la mai multe fete în ultimul timp, parcă tot mai multe cu fiecare centimentru în înălţime pe care îl câştiga (şi câştigase mulţi în ultima perioadă). Se întreba oare ce vedeau aşa interesant la el. El se studiase cu atenţie în oglindă şi, în afară de coşurile ocazionale şi tuleiele pe care şi le bărbierise cu minuţiozitate chirurgicală, nu descoperise nimic. Dacă cineva le-ar fi întrebat pe ele, fetele ar fi chicotit îmbujorate, dar ar fi admis ca Mihai era un „gagiu mortal”. Era înalt, brunet, avea o piele albă şi netedă ca de fildeş, mâini de pianist şi mişcări de felină.  În plus, privirea lui misterioasă şi tăcerile lipsite de orice urmă de stângăcie lăsau mult loc imaginaţiei lor adolescentine. Nici nu le-ar fi trecut prin cap motivul pentru care băiatul acesta era mai matur decât oricare alt coleg de-al lor, nici n-ar fi ghicit vreodată tristeţea din spatele acelei priviri, la fel cum nici Mihai nu intuise că tocmai acele trăsături pe care şi-ar fi dorit să le schimbe erau cele care-l făceau atât de special în ochii celorlalţi.

Se gândea cu îngrijorare la momentul în care va trebui să o invite pe Monica la dans. Dani avusese dreptate. Probabil se va face de râs. Dansul nu era unul din punctele lui forte, era prea... vizibil. El nu putea să înţeleagă dorinţa de a dansa, decât ca pe o dorinţă de a fi privit. Nu vroia deloc asta. Prefera rolul de observator. Îi părea mai sigur şi mai distractiv. Nu se prea gândise, cel puţin nu până acum, la toate avantajele pe care le poate oferi ocazia de a dansa cu o fată care îţi place. Hm..., iată o idee care îl motiva. Şi în plus, nu era ca şi cum ar fi avut de ales! Din moment ce vor merge împreuna la bal, e clar că va trebui, la un moment dat, să o invite la dans. Înghiţi în sec, dându-şi seama că Dani avusese dreptate. Corina era răspunsul!

-Auuuuu! Băga-mi-aş picioarele! Max!

Motanul îşi înfipsese ghiarele în coapsele lui, luat prin surprindere când Mihai sărise de pe pat, direct în picioare. Strâmbându-se de durere, băiatul bătu la uşa Corinei. Se îndoia că îi va răspunde. Muzica era prea tare. Nici nu se obosi să aştepte un răspuns. Deschise uşa camerei şi nu-şi putu reţine un zâmbet când o văzu. Cu ochii închişi, roşie la faţă de oboseală, cu perna în braţe pe post de partener, repeta paşi complicaţi de dans. Era, bineînţeles, muzica ei preferată, din Dirty Dancing. Abia o adolescentă, Cori era o romantică incurabilă. Trăia o veşnică poveste cu prinţi şi prinţese, în care toate personajele cântă, dansează, se îndrăgostesc şi, bineînţeles trăiesc fericite până la adânci bătrâneţi. Îşi aştepta cuminte, dar nerăbdătoare prinţul ce i se cuvenea, şi între timp se pregătea din toate punctele de vedere. Dansul era preferatul ei. Mihai nu putea să nu se simtă înduioşat de câte ori o vedea astfel. Spera ca niciodată brutalitatea vieţii reale pe care o cunoştea el să nu fie nevoie să o scuture din frumosul ei vis. El şi cu Dani vor avea grijă de asta! Momentan însă, el era cel care avea nevoie de ajutorul ei. Rezemat cu un umăr de tocul uşii o strigă pe nume. Fata deschise ochii, fără să se oprească din dansat, şi-i zâmbi cu toată faţa. Aruncă perna pe pat şi ajunse la Mihai din trei paşi, trăgându-l de mână spre ringul improvizat de dans şi forţându-l să se mişte. Pentru câteva momente, băiatul făcu o tentativă de a ţine pasul cu ea, şi fu mândru de el că reuşi să nu se împiedice şi să n-o calce pe picioare. Spre uşurarea lui, melodia era la acordurile finale, aşa că se avântă spre casetofon, reuşind să apese pe STOP înainte de a începe următoarea melodie.

-Voinice, ce vânt te-aduce pe-aici? întrebă Cori trântindu-se pe pat istovită.

-Joi merg la Bal cu o prietenă.

-Oooo! Uau! Ai o prietenă?! Mişto! De când? Cum o cheamă?

-Stai uşor! M-a invitat acum două zile...

-Cum? Ea te-a invitat? se miră Cori. Mamă ce tupeu are gagica! Tare! Cum ai zis c-o cheamă?

-Monica. Nu cred c-o ştii.... Oricum, ideea e că am nevoie să-nvăţ să dansez.

-Ha! Ai ajuns la mâna mea! se bucură ea frecându-şi palmele. Se rezolvă! Ce vrei să te-nvăţ?

-Păi, nu ştiu! Ceva uşor, acolo,... cât să nu mă fac de râs...

-Da, da! Ceva uşor şi ceva lent, bineînţeles! Sări în picioare în mijlocul camerei, mimând în glumă un dans „la sentiment”, bătând repede din gene şi ţuguiându-şi buzele spre un partener imaginar după gâtul căruia îşi înfăşurase ambele braţe.

Mihai îşi dădu ochii peste cap exasperat şi amuzat în acelaşi timp. Corina sări înapoi pe pat cu mişcări de veveriţă.

-Trebuie să-mi promiţi că o pupi! spuse ea serioasă. O săruţi ca lumea şi apoi vii şi îmi povesteşti tot. Ai înţeles?

-Cori, termină! Dacă eşti curioasă întreabă-l mai bine pe Dani. Oricum el are mai multă experienţă.

-Fii serios! Dani nu-mi spune nimic, niciodată! Cu tine altfel pot să bârfesc. Gata! Asta e condiţia mea! Altfel nu te-nvăţ nimic, şi-n loc de pupat, o s-o calci pe picioare toată noaptea!

-OK! OK! Încuviinţă Mihai, în timp ce Cori pecetlui înţelegerea trântindu-se pe spate şi agitându-şi picioarele în aer. În secunda următoare era în partea opusă a camerei, răscolind printre casete. Din nou, Mihai nu se putu abţine să nu zâmbească. Niciodată când era în preajma Corinei nu putea fi prost dispus. Pentru el, era o sursă sigură de energie pozitivă.

-Fii atent! spuse ea. Când dansezi cel mai important e ritmul. Ritmul şi să fii relaxat.

Puse o melodie lentă, în timp ce Mihai o urmărea de pe pat. Se întoarse cu faţa spre el, exemplificând.

-Aşa!

Se mişca uşor de pe un picior pe altul, accentuând fiecare bătaie cu o mişcare de şold.

-Vino aici!

Mihai se apropie şi începură să se mişte împreună.

-Nu te mai uita la picioare! Scopul e să te apropii cât mai mult de ea. Aşa!

Corina îi înconjură gâtul cu ambele mâini şi se apropie de el. Mihai se simţea caraghios. Încercă să se concentreze la muzică şi să se relaxeze. Era uşor să urmeze paşii Corinei.

-OK! Nu e rău! Dar nu uita că tu trebuie să conduci! Cori se dădu un pas înapoi, uitându-se-n sus, în ochii lui.

El habar n-avea despre ce vorbeşte ea.

-Încearcă acum! spuse Cori, apropiându-se din nou de el şi punându-i mâinile pe umeri.

De data asta, fata nu se mişcă. Mihai nu era sigur ce trebuie să facă, dar începu să se mişte în ritmul muzicii. Corina îl urmă, mai rigidă de data asta, mai reţinută. Nu dură mult, şi băiatul îşi dădu seama cum trebuie să-şi mişte corpul şi să-şi folosească mâinile pentru a transmite Corinei mişcările sale. Acum înţelegea, şi era chiar un sentiment plăcut să fie în control printr-o comunicare atât de subtilă. Plăcut şi tulburător.

-Perfect! Acum să trecem la chestii mai interesante!

-Cum? Mihai făcu ochii mari.

-Păi să te învăţ şi câteva scheme mai avansate, nu?

-Chiar trebuie? se plânse el.

-Ei hai, că nu e cine ştie ce! Şi oricum, văd că prinzi repede! Mai târziu o să-mi fii recunoscător.

Şi chiar îi fusese.

......................................................................................................

Orice ar fi făcut, gândurile lui se întorceau mereu şi mereu la Corina. Fiecare moment departe de ea i se părea insuportabil, iar atunci când erau împreună spaţiul dintre ei părea să vibreze continuu cu o forţă invizibilă ce părea să-i atragă magnetic. Simţea şi din partea ei aceleaşi sentimente imposibil de disimulat. Uneori avea impresia că timpul stătuse în loc şi că ei erau aceeaşi copii nevinovaţi din trecut. Alteori se simţea atât de dureros de bătrân şi de singur încât se întreba dacă nevoia aceasta nouă şi incotrolabilă de a fi mereu în preajma ei nu era altceva decât o încercare inconştientă şi naivă de a regăsi tot ceea ce simţea că pierduse: inocenţă, dragoste, capacitatea de a se bucura de viaţă. Cum putea să-şi dea seama dacă sentimentele care îl răscoleau răpindu-i orice clipă de linişte erau autentice sau doar reminiscenţe ale unei poveşti din adolescenţă rămase fără final? Şi cum putea să afle dacă pentru Corina el era mai mult decât un umăr pe care să plângă într-unul dintre cele mai dificile momente ale vieţii ei?

Erau întrebări la care trebuia să răspundă înainte ca lucrurile să scape de sub control. Ultimul lucru pe care ar fi dorit să-l facă era să uite de vocea raţiunii şi involuntar, să profite de vulnerabilitatea Corinei. Refuza să fie o unealtă în mâna destinului care o rănise atât de profund în ultimii ani.

Fusese o greşeală să o sărute cu o seară în urmă, ştiuse asta încă din primul moment. Dar ce bărbat în viaţă ar fi putut rezista unei asemenea tentaţii? Numai el ştia cât de greu îi fusese să nu o facă din nou mai târziu, când o condusese acasă. Scrâşnind din dinţi, îi spusese “noapte bună!” şi îi pupase sec obrazul, prefăcându-se că nu observă mirarea şi dezamăgirea din privirea ei. Cu gândul la buzele ei catifelate şi la trupul ei fierbinte lipit de al lui se răsucise toată noaptea de pe o parte pe alta, până ce adormise într-un târziu de-a latul patului şi cu cearceaful mototolit.

Acum, după ce avusese la dispoziţie toată noaptea şi toată ziua să se gândească, era hotărât. Singura soluţie era să ia lucrurile încet, “take things slow” – vorba americanilor. Avea tot timpul din lume să descifreze enigma acestei relaţii. Între timp, va savura fiecare moment petrecut alături de ea şi va încerca să o facă să uite toate acele lucruri care îi încărcaseră sufletul cu lacrimi.

Oboseală nopţilor nedormite şi a zilei epuizante îl doborâ fără nici un avertisment. Se afundă într-un somn fără vise din care se trezi atât de brusc încât avu impresia că aţipise doar pentru câteva momente. Doar întunericul din cameră îi dădu de înţeles că trecuseră câteva ore bune. Se uită la ceas. Zece şi jumătate. Astăzi nu o văzuse deloc pe Corina şi era ca şi cum undeva, în spatele creierului lui, s-ar fi aprins un beculeţ de alertă. Mai era încă timp să o vadă, să iasă poate undeva în oraş şi să ia cina. Formă numărul de telefon în timp ce, cu o mână, îşi arunca hainele, pregătindu-se pentru duş.

-Alo? se auzi vocea ei într-un târziu.

*

-Îmi pare rău Mihai, dar în seara asta sunt obosită. Ne vedem mâine la 9, cum am stabilit. Noapte bună!

Apăsă cu putere pe tasta roşie şi aruncă telefonul mobil pe pat. Să-i ia naiba pe toţi bărbaţii! Desigur, Mihai se întâlnise cu Monica în seara aceea (o aflase chiar de la ea, de dimineaţă, când fusese la şcoală “Vai, dragă! Azi mă întâlnesc cu Mihai! Cum? Nu ţi-a spus!?”). Ce convenabil să uite să-i spună şi ei amănuntul ăsta! Nu se aştepta ca după un sărut să-i fie fidel pe vecie, dar nu i se părea corect ca el să ascundă astfel de lucruri faţă de ea. Ce proastă fusese! Crezuse că relaţia lor are ceva special, că-şi pot spune orice, ... că sentimentele lui sunt la fel de puternice ca ale ei! 

Şi totuşi, se pare că întâlnirea cu Monica nu mersese chiar atât de bine. Era doar 10.30 şi Mihai o sunase pe ea să iasă în oraş. “Nu fii fraieră!” îşi spuse. Ce conta cât de bine se distrase el? Realitatea era aceeaşi. Mihai o dezamăgise. Se întrebă dacă nu era de fapt vina ei. Nu era prima oară când judeca greşit caracterul unui bărbat. Poate că era timpul să-şi ajusteze viziunea despre lume şi viaţă.

Şi totuşi cum putuse să se înşele atât de mult? Îl cunoştea pe Mihai de atâţia ani şi întotdeauna îl văzuse ca pe una dintre cele mai verticale şi mai oneste persoane pe care le întâlnise vreodată. Dar cine ştie? Poate că banii şi succesul îi mai erodaseră caracterul, poate maturitatea sau experienţa în lumea afacerilor îl învăţaseră să găsească scurtăturile facile ale vieţii. Să fii fost asta? Sau pur şi simplu îi fusese milă să-i spună adevărul după ce tremurase în braţele lui ca un căţeluş când o sărutase, seara trecută. Ar fi fost gata să i se dăruiască într-o secundă. Acel sărut fusese suficient ca să o facă să-l dorească mai mult decât dorise orice bărbat în viaţa ei. Dar în loc să profite de asta, el fusese un gentleman şi îi lăsase timpul să gândească totul la rece. Sau cel puţin aşa interpretase ea când îi spusese “Noapte bună!” în aceeaşi seară, fără să mai încerce nimic. Acum înţelegea altfel lucrurile. Desigur, el nu se simţea atras de ea în acel mod şi de aceea încerca să menţină distanţa.

Nu-i nimic, şi ea ştia să menţină distanţa!

*

Era o zi minunată, iar soarele încă indulgent al dimineţii încălzea domol Portul Tomis. Exact atât cât să dea o senzaţie de confort unui trup sumar îmbrăcat ca cel al Corinei. Pantalonii scurţi de blugi şi maieul (fratele alb al celebrului Tomb Raider) ar fi atras şi privirile unui orb. Purta pe umărul drept un mic rucsac şi părul bogat prins strâns într-o coadă de cal care îi dezgolea gâtul lung. Era o reclamă vie la Levi’s, gândi Mihai stând pe cheu şi fluierând ca un muncitor pe şantier (dar în gând). Sorina şi Alexandra se desprinseră de lângă ea şi fratele lor şi alergară spre el.

Se lasă în jos pentru a putea cuprinde fetiţele cu câte un braţ.

-Sunteţi gata să aflaţi surpriza? le întrebă el entuziasmat.

-Daaaa! strigară ele în cor, aproape trântindu-l la pământ.

Corina şi Cătălin se apropiau şi ei.

-Bună ziua! spuse Cătălin, apoi se adresă cu reproş fetelor: l-aţi salutat pe domnul Apostol? 

-Bună ziuaaa! cântară ele aproape la unison din nou.

Politeţea lui exagerată îl făcu pe Mihai să strâmbe din nas. Îi strânse băiatului mâna bărbăteşte şi îi zâmbi:

-Nu mă face să mă simt ca un moş. Te rog să-mi spui Mihai de acum. Şi voi la fel, fetelor!

O căută din priviri pe Corina care rămăsese undeva în spatele celor trei.

-’Neaţa, îi zâmbi el aşteptându-se la un răspuns cel puţin la fel de vesel şi mirându-se când primi în schimb un salut sec. I se păruse lui, sau evita să-l privească?

Corina simţi nedumerirea lui Mihai şi privirile celorlalţi fixate asupra lor şi se hotărî că nu e cazul să strice bucuria copiilor. Zâmbi ca la fotograf şi îl întrebă pe Mihai:

-Ei? Cât ne mai ţii pe jar?

-Gata ! Aşteptarea s-a terminat ! Surpriza e chiar în spatele meu !

Se întoarse şi le arătă în spatele lui, plutind elegant, un iacht micuţ, de un alb strălucitor. Numele lui era Hope 44 şi arăta ca o bijuterie marină.

-O mini croazieră! adăugă el. Până la Mangalia şi înapoi!

Patru perechi de ochi îşi mutau privirile încântate de la el la micuţa Hope şi înapoi.

-Uau! murmură Cătălin în timp ce fetiţele ţopăiau de bucurie. Oricât de mult ar fi vrut Corina să rămână indiferentă, trebuia să recunoască: era o idee extraordinară. Copiii nu vor uita niciodată o astfel de aventură! Şi nici ea!

-Mihai! Nu-mi vine să cred, i se adresă ea fără să-şi ascundă entuziasmul. E extraordinar! E prea mult! exclamă ea, admirând din priviri ambarcaţiunea cu vele.

-Ba deloc! E plăcerea mea, îi răspunse el. Trebuie să recunosc că am făcut-o şi pentru mine. Demult îmi doream să încerc aşa ceva.

Urcară pe iacht unde căpitanul, un bărbat la 50 de ani cu alură sportivă îi întâmpină şi le prezentă interiorul şi exteriorul ambarcaţiunii, precum şi noţiunile de bază despre siguranţa la bord. Deşi nu era mai lungă de 13 m, părea dotată cu toate cele necesare pentru a ajunge confortabil şi până în Rusia. Opt locuri de dormit, două băi, living şi bucătărie complet echipate în interior. Pe punte erau locuri spaţioase pentru a face plajă la prova, iar la pupa, unde era şi puntea de comandă a căpitanului, erau băncuţe unde câteva persoane se puteau instala comod şi unde micul grup se grăbi să ia loc, pregătindu-se pentru plecare. Totul era nou şi strălucea de curăţenie.

Când Hope se puse în sfârşit în mişcare cele două fetiţe începură să aplaude, împreună cu Corina. Cătălin, mult mai reţinut din fire, avea un zâmbet larg pe faţă şi ochii îi erau luminaţi de o bucurie sinceră. Văzându-i, Mihai simţi o satisfacţie cu accente triste. Ce soartă nedreaptă avuseseră aceşti copii inocenţi! Meritau mult mai mult decât o după-amiază de bucurie!

Corina, aşezată pe băncuţă, faţă în faţă cu Mihai, la nici un metru distanţă, încerca din răsputeri să ignore avalanşa de sentimente faţă de bărbatul din faţa ei şi să se concentreze la ceea ce era cu adevărat important în acea zi: copiii. O parte din ea ar fi vrut să poată să-i spună lui Mihai că nu mai vrea să-l vadă. Să poată să-i trântească în faţă ce părere avea faţă de bărbaţii de teapa lui. O altă parte se învinovăţea pe sine pentru tot. Fusese o fraieră. Ca de obicei. Oare când se va învăţa minte?

Încercă să nu dea atenţie însă acestor gânduri mai mult decât ar fi dat unei musculiţe enervante şi insistente. Se lăsă vrăjită de albastrul de porţelan al mării care îi conducea blând privirile către acea linie misteriosă unde cerul părea să se scufunde în apă. Se legănau după cadenţa imprevizibilă a valurilor, devenind una cu marea într-un dans perfect sincronizat. Din când în când, udându-i faţa şi părul, o ploaie de stropi săraţi păreau să o avertizeze că era acum oaspete într-o altă lume, o lume plutitoare a orizonturilor fără sfârşit. Îi privi pe ceilalţi şi îşi dădu seama că, la fel ca şi ea, inspirau adânc, cu ochii pe jumătate închişi parfumul inconfundabil de alge şi sare. Erau complet vrăjiţi.

Ţinând-o strâns de mână, de o parte şi de alta ei, Alexandra şi Sorina priveau de jur împrejur cu încântare. Cătălin, în timp ce studia curios puntea de comandă, asculta cu atenţie explicaţiile căpitanului despre performanţele tehnice ale lui Hope şi despre arta străveche a navigării. În faţa Corinei, privind undeva în depărtare, Mihai îi păru pentru o secundă complet pierdut în gânduri. Înainte să poată descifra enigma zâmbetului său trist, privirea lui se întoarse spre Corina făcând-o să se fâstâcească ca o şcolăriţă.

Nu trecu mult şi fetiţele se alăturară lui Cătălin, trăgându-l de limbă pe căpitan. Era un om blajin ca un bunic, cu părul grizonat şi răbdare de părinte cu 4 copii (de acum mari) acasă. Le vorbea cu o măiestrie de dascăl, absorbindu-i cu totul în explicaţiile sale. Profitând de faptul că rămăseseră singuri, Mihai se aşeză alături de Corina.

-Ce zici? o întrebă el. Îţi place?

-Sigur că da! Copiii sunt atât de încântaţi! răspunse ea încercând să păstreze distanţa.

-Dar tu? Ai fost cam tăcută astăzi, remarcă Mihai căutându-i privirea.

-Ţi se pare... Totul e perfect! spuse ea sec, închizând ochii şi dând capul pe spate ca şi cum ar fi vrut să capteze mai bine razele soarelui şi nu să-i evite lui privirea. Rămase aşa câteva secunde, savurând senzaţia vântului sărat şi fierbinte pe faţa ei. “Inspiră,...expiră....” intonă ea în gând, “gândeşte-te că el nici nu e aici”... Şi chiar în momentul în care crezu că a reuşit simţi degetele lui fierbinţi atingându-i uşor gâtul întins. Încremeni pentru un moment, ca o căprioară în bătaia puştii. Degetele lui coborâră discret până la baza gâtului. Mângâiară linia subţire a claviculei, unde pulsul ei începuse deja să zvâcnească şi ajunseră până pe umăr. Mihai prinse cu delicateţe breteaua lată a maieului şi o trase în jos, lăsând să se vadă costumul ei de baie.

-Dacă tot l-ai luat cu tine, de ce nu-l foloseşti ? îi spuse el zâmbind la ureche.

Corina îşi dori să fi putut să-şi tragă două palme. Era furioasă pe ea însăşi pentru felul în care corpul ei reacţiona la atingerile lui Mihai. Şi-n plus ar fi ajutat-o să iasă din transă. Clipi des şi se întoarse să-i citească în ochi provocarea pe care o ghicise din vocea lui. Nu se înşelase. Expresia feţei lui era enervant de provocatoare şi jucăuşă. Să refuze ar fi însemnat să se autodeclare o laşă.

-Ai dreptate, îi răspunse ea, împingându-şi bărbia înainte. Îşi scoase hainele curajoasă, dar începu să regrete gestul făcut încă din prima secundă. Mihai o privea cu o admiraţie flămândă şi neruşinată, fără să facă nici cel mai mic efort pentru a ascunde  asta. “Oare ce se întâmplă cu el astăzi?”. Nu-i recunoştea latura asta agresiv-senzuală. O făcea să se simtă prea vulnerabilă şi prea nesigură pe picioare.

Simţea nevoia să fie singură măcar câteva momente, cât să ia o gură de oxigen şi să-şi recompună hotărârea de a sta departe de Mihai. Găsi o soluţie elegantă coborând în cabină să-şi lase hainele şi să ia unul din prosoapele pufoase gata pregătite pentru oaspeţii iahtului. Nici nu coborî bine cele câteva trepte de lemn elegant lăcuit că el o urmă, dominând spaţiul strâmt cu prezenţa lui şi făcând să i se încordeze Corinei fiecare nerv. Să fie singură cu el într-o încăpere strâmtă şi mişcătoare era ultimul lucru de care avea nevoie.

-Mă urmăreşti? întrebă ea pe jumătate în glumă.

-Ai avea ceva împotrivă? îi răspunse el evaziv scoţându-şi dintr-o mişcare tricoul deschis la culoare. Fixându-i privirea cu acel zâmbet care dezarma şi provoca în acelaşi timp începu să desfacă cureaua pantalonilor din stofă subţire, de vară. Corina înghiţi cu zgomot, încercând să-i menţină privirea. Diagnosticul de insuficienţă respiratorie îi trecu fugitiv prin cap. Nu înţelegea exact care erau intenţiile lui, dar îi era clar că trebuia să plece de acolo cât mai repede. Scutul de apărare pe care şi-l impusese risca să se năruie din clipă în clipă.

-Mă duc sus, spuse ea cu voce uscată, încercând să dea cuvintelor un ton cât mai lejer.

Se strecură ca o pisică speriată prin spaţiul îngust dintre Mihai şi masă şi se repezi spre scările abrupte.

-Stai puţin! Am ceva pentru tine, o rugă el.

-Trebuie să văd ce fac copiii, se grăbi ea fără măcar să întoarcă capul. Un pas plasat greşit, însă, pe ultima treaptă adăugă un plus nedorit de umilinţă ieşirii ei din scenă, făcând-o să se împiedice şi să-şi lovească genunchiul. Îşi înăbuşi un geamăt de durere şi furie.

-Sunt OK, sunt OK strigă ea, strâmbându-se şi frecând zona dureroasă îndată ce ieşi din raza vizuală a bărbatului. Printr-un efort de voinţă reuşi să păstreze doar pentru sine înjurăturile care ar fi făcut şi un hamal din port să roşească.

Se strecură prin spatele copiilor care nici nu o observară, prinşi în discuţia lor cu căpitanul. Înaintă spre prova pe marginea îngustă a ambarcaţiunii şi se întinse pe prosop uşurată. Era în sfârşit singură pentru câteva momente. În mod normal, o astfel de zi ar fi avut toate datele pentru a fi perfectă. Nu numai pentru copii, ci şi pentru ea. Se simţea, însă, mai degrabă furioasă şi confuză, decât fericită. De fapt ce vroia Mihai de la ea? De ce o minţise, iar acum părea atât de hotărât să se apropie de ea ? Sau poate avansurile lui nu erau decât o glumă ? Un mod de a face ziua mai palpitantă ? Ce fel de joc juca el ? Şi cum ar fi trebuit ea să reacţioneze ? Erau întrebări cărora, cel puţin deocamdată nu reuşea să le găsească răspuns. Şi renunţă să mai încerce. Era păcat să strice frumuseţea acelei zile frământându-se inutil. ’Dacă tot sunt aici, măcar să mă distrez’, îşi spuse ea hotărâtă să lase supărarea şi întrebările pentru mai târziu.

Şi nu era deloc dificil. Totul în jurul ei o îndemna să se relaxeze. Sunetul minunat al valurilor, pe fondul cărora razbăteau din când în când până la ea vocile familiare şi dragi ale Alexandrei şi Sorinei... Senzaţia soarelui mângâiându-i pielea fierbinte... A celor câteva picături de apă de mare care ajungeau din când în când până la ea, făcând-o să-şi ţină respiraţia pentru o secundă... şi a vântului uşor, care făcea ca acele picături să se evapore aproape instantaneu....

-Încep să cred că fugi de mine!

Şoapta lui Mihai în urechea ei stângă o făcu să se ridice atât de brusc încât, fără să vrea, îl izbi cu capul în arcada dreaptă.

-Dumnezeule, Cori! Ce-i cu tine astăzi!? exclamă el cu mâna la tâmplă, strâmbăndu-se de durere.

-Scuză-mă, mormăi ea jenată masând cu degetele locul unde se forma deja un cucui. M-ai speriat! Vroiai să-mi spui ceva?

Mihai ridică în faţa ochilor ei un tub de loţiune pentru plajă.

-Mă gândeam că o să ai nevoie de asta, dacă nu vrei s-o păţeşti din nou. În timp ce deschidea capacul, zâmbetul de prădător i se aşternu din nou pe faţă, iar în stomacul Corinei se căscă o prăpastie de sentimente interzise.

-Întinde-te! îi spuse el iar Corina se supuse.

Nu era pentru prima oară când Mihai o atingea în acest mod aparent inocent. În adolescenţă o făcuse de multe ori. Senzaţiile pe care Corina le încerca erau, însă complet diferite. Astăzi erau mâinile unui bărbat. Un bărbat în sufletul căruia crezuse că recunoaşte băiatul naiv şi inimos de odinioară. Un bărbat care o făcea să simtă aşa cum crezuse că doar în ficţiune femeile pot simţi. Şi totuşi, un bărbat care ştia să şi mintă. Probabil ca toţi ceilalţi. Se ridică brusc.

-Mulţumesc! Mă descurc de aici! îi spuse ea pe un ton care se vroia amabil, luând tubul de cremă. Te rog, du-le copiilor ceva de pus pe cap, continuă ea ignorând mirarea din privirea bărbatului. Soarele e destul de puternic. Găseşti două pălăriuţe şi o şapcă în rucsacul meu, în cabină.

Lui Mihai nu-i venea să creadă. Tocmai fusese expediat.

În ultimele ore hotărârea lui de a lăsa lucrurile să progreseze cât mai lent începuse să se erodeze pe măsură atracţia pe care o simţea pentru Corina devenea din ce în ce mai palpabilă. Reacţiile subtile ale corpului ei îi spuneau că şi ea simţea acelaşi lucru. Şi totuşi, la fiecare pas pe care el îl făcea înainte, Corina părea să facă unul înapoi. Mai mult în joacă, încercase să se apropie de ea şi fusese surprins să o vadă aproape fugind de el ca o puştoaică. Dacă puţin mai devreme avusese îndoieli, acum era convins: Cori încerca să-l ţină la distanţă. Şi dacă stătea bine să se gândească, lucrul ăsta începuse chiar cu o zi în urmă, când ea refuzase să iasă în oraş. Motivul? Oricât de mult încercă, Mihai nu reuşi să-l ghicească. Ei doi vor trebui să poarte o discuţie cât mai curând. Însă nu era nici locul, nici momentul potrivit. Discuţia va trebui să aştepte. Între timp aveau amândoi alte priorităţi. Se ridică fără să-şi poată şterge de pe faţă expresia de nedumerire şi se îndepărtă.

Corina îl urmări cu privirea până îl văzu dispărând în cabină. Senzaţia mâinilor lui pe corpul ei stăruia cu un ecou carnal năucitor. Nu reuşea să înţeleagă cum putea să-şi piardă cu atâta uşurinţă controlul asupra reacţiilor propriului corp. Se simţea din nou ca o adolescentă vulnerabilă şi nesăbuită, prizonieră a primelor iluzii despre dragoste şi feromoni. Oftă aducându-şi aminte de acele momente din trecut când singura grijă era să visezi despre dragoste şi despre băiatul viselor tale...

Vara 1995

-Nu-mi vine să cred! Chiar aţi făcut-o?! Ana nici nu intrase bine pe uşă şi Corina se năpustise asupra ei.

-Şhhh! Să nu ne audă ai tăi!

-Hai, povesteşte-mi odată că mor de curiozitate! Continuă Corina în şoaptă, agitându-se de nerăbdare.

-Ce să-ţi spun?! A fost super tare!

-Nu ţi-a fost frică, nu te-a durut?

-A fost mai uşor decât aş fi crezut....

Ana începu să-i povestească varianta uşor îmbunătăţită a primei ei experienţe sexuale. Pe Ciprian, prietenul ei, îl cunoscuse cu doar câteva săptămâni în urmă la o petrecere. Era cu trei ani mai mare şi părea foarte experimentat. Ana era încântată că un tip atât de „bine” pusese ochii pe ea, doar o puştoaică. Era metoda ideală de a uita eşecul total în a-l cuceri pe Dani. Pentru a compensa diferenţa de vârstă şi pentru a-şi satisface curiozitatea, se arătase dornică să răspundă tuturor pretenţiilor lui, trecând deseori cu vederea micile dovezi că relaţia lor nu va fi una pe termen lung. Acum, după ce-i cedase, îndoiala începuse să o încolţească. Oare nu ar fi fost mai bine să aştepte? Oare nu cumva dăruise mai mult decât primise? În filme, lucrurile păreau foarte diferite în comparaţie cu scena seacă şi grăbită în care îşi pierduse ea virginitatea. Acum era prea târziu să mai schimbe ceva, dar alese să-şi amintească acea noaptea aşa cum dorea ea. Aşa că îi înşirui Corinei o poveste romantică, în care existau flori şi lumânări, iar personajul masculin cunoştea semnificaţia cuvântului „preludiu”.

Corina muşcă din plin. Istoria Anei îi merse la suflet şi îi dădu aripi. Vibra la fiecare cuvânt al acesteia, trăia fiecare gest, fiecare replică. Acum avea certitudinea că tot ceea ce se spunea era adevărat. Romanele siropoase şi semierotice pe care le citea pe ascuns, filmele de dragoste ale căror scene o făceau încă să roşească, revistele, bârfele fetelor din clase mai mari de la şcoală... Se săturase să aştepte! Vroia porţia ei de dragoste mare şi adevărată, şi o vroia ACUM! Se întreba de ce întârzie să vină, de ce se lasă aşteptată aşa de mult... Nu mai era un copil. Ştia bine acel sentiment de putere absolută pe care privirile admirative ale băieţilor i-l dădeau. Îl ştia bine şi-l căuta mereu, inconştient, pentru că îi hrănea vanintatea. Se simţise atotputernică şi atunci când îl lăsase pe Ionuţ, colegul ei de bancă să o sărute. Atotputernică şi... atât. Ea căuta însă mai mult decât simpla certitudine că putea să domine prin abilitatea de a-şi utiliza farmecele feminine. Vroia să trăiască o poveste, să se îndrăgostească, să-şi simtă inima bătând nebuneşte. Cel puţin la fel de nebuneşte ca săptămâna trecută, când dansase cu Mihai în discotecă. Un cârcel de vinovăţie îi strânse stomacul. Nu înţelegea ce se întâmplase cu ea în seara aceea. În braţele lui avusese senzaţia ciudată că aerul se rarefiase şi că plămânii ei funcţionau în gol. Inima îi bătea nebuneşte, stomacul îi făcea tumbe, picioarele îi erau moi, şi totuşi simţea că ar putea să zboare.Când buzele lui îi atinseseră pielea gâtului ar fi jurat că-şi putea simţi sângele pulsându-i în fiecară venă şi arteră cu o precizie milimetrică. Era atât de convinsă că Mihai vroia să o sărute! Anticipase asta cu fiecare por al fiinţei ei, şi în acel moment în care îşi dăduse seama că asta nu se va întâmpla, un nor greu de plumb coborâse asupra sufletului ei. Ca prin farmec, în câteva secunde reuşise să păşească din nou în lumea reală, împingând amintirea acelor senzaţii undeva în spatele creierului ei, unde le ţinuse prizoniere aproape tot timpul. Numai seara, înainte să adoarmă, le scotea din sertarul lor mental şi le întorcea pe toate părţile, încercând să reconstruiască magia acelor momente efemere. De cele mai multe ori era cât se poate de sigură că totul fusese doar o impresie, sau un accident, ca un glonţ rătăcit, care în loc să-şi întâlnească ţinta, străpunge un trup anonim şi nevinovat. Nu putea să se simtă atrasă tocmai de el! Din toţi băieţii pe care îi cunoştea, de ce i se întâmplase asta tocmai cu Mihai, care-i era ca un frate? Îl vedea ciufulit şi nespălat pe dinţi în fiecare dimineaţă.... Îl auzea râgâind cot la cot cu Dani după fiecare masă, iar lejeria lor intimă împărţea aceeaşi maşină de spălat de aproape un an. De ce tocmai el? Nu. Trebuie să fi fost un incident izolat! Hormonii adolescenţei îi jucaseră probabil o festă sinistră.

-E gata masa! se auzi vocea de profesoară a doamnei Pârvu, o voce care pătrundea fără probleme dincolo de ziduri sau uşi închise, fără să se transforme în ţipăt.

Corina realiză că trecuse cel puţin o jumatăte de oră bună de când ea şi Ana stăteau întinse pe pat cu ochii fixaţi în tavan şi fără să scoată o vorbă. Puse tăcerea fetei pe seama aventurii extraordinare pe care ea o trăise în ultimele zile, şi pentru care Corina o invidia sincer, dar fără un gram de maliţiozitate. Doar nerăbdare. Pe vremea aceea nu ştia că pubertatea e doar o formă de nebunie temporară.

......................................................................................................

Se părea că atunci, la fel ca şi acum, Mihai îi bântuia sufletul cu o forţă imposibil de stăpânit. Nu-i venea să creadă că după atâţia ani viaţa îi adusese din nou alături, doi oameni atât de schimbaţi, şi totuşi la fel. Iar ea devenise din nou prizoniera acelei magii inexplicabile care o atrăgea spre el, deşi fiecare celulă raţională a fiinţei ei îi spunea să se ţină departe. Nu era sigură cum va reuşi, dar ştia că trebuie să menţină distanţa dacă nu vroia să devină din nou o victimă a sexului tare.

Se descurcă admirabil aproape tot restul zilei. Chiar şi atunci când ajunseră în sfârşit în Mangalia şi coborâră să ia masa la un restaurant cu o terasă superbă, la malul mării, desigur. Nu era greu atâta timp cât reuşea să-şi canalizeze atenţia asupra lui Cătălin şi a fetelor. Dincolo de senzaţia că ea şi Mihai sunt într-un joc secret de-a şoarecele şi pisica, rămânea evident faptul că până la urmă nici unul dintre ei doi nu uitase scopul real al acestei zile.

Mihai avea grijă ca cei trei fraţi să aibă parte de o zi de neuitat. Le comandă de două ori mai multă mâncare decât ar fi putut sa mănânce şi îl făcu pe ospătar să le înşire pe masă câte o porţie din fiecare desert din meniu. Fetele erau în culmea fericirii: intrară în vorbă cu toţi clienţii, povestindu-le aventura lor la bordul lui Hope, adoptară temporar un câine vagabond (probabil client fidel al localului), pe care îl îmbuibară până la refuz. Între felurile de mâncare găsiră chiar timpul şi resursele să împrovizeze un „baba-oarba”, cam chinuit, ce-i drept.

Pentru Mihai modul în care un singur om poate să stăpănească o clasă de copii era o enigmă. O privea pe Corina ţinând piept cu cea mai mare naturaleţe asaltului de energie brută pe care îl porniseră doar Sorina şi Alexandra. Încercă să-l înmulţească mintal cu 15 şi simţi că-l năpădesc transpiraţiile. Ar fi preferat de o sută de ori să ţină piept unei armate de diriginţi de şantier tabagişti sau de clienţi turbaţi. Pentru aşa ceva s-ar fi simţit oricând pregătit. Două puştoice cărora le curgea argint viu prin vene...., mai greu....

Alături de Mihai, Cătălin părea în sfârşit că începea să se destindă. Nu fusese nici o clipă taciturn, sau morocănos. Firea lui era însă una rezervată, poate chiar uşor timidă, la prima vedere. Mihai credea totuşi că descifrase mai mult decât atât. Cătălin era un Sisif al cărui iad îngheţase pentru o zi. Prins în capcană între recunoştinţa pentru ziua de azi şi oroarea pentru cea de mâine, când mecanismul implacabil al propriului destin se va pune din nou în mişcare.

Lucru evident pentru oricine, băiatul nu numai că era obişnuit să aibă grijă de fetiţe, dar o făcea cu fermitate, cu dragoste şi cu maturitate. Nu părea acrit de o astfel de responsabilitate nefirească pentru un adolescent de vârsta lui. Mihai îl privi impresionat cum o chemă la el pe cea mai mică dintre surori şi îi scoase din părul ciufulit de atâta agitaţie cele două agrafe şi elasticul de păr. Cu mişcări blânde îi le prinse frumos la loc în părul numai cârlionţi. Îi dezmierdă cu un gest scurt năsucul cârn şi o trimise înapoi la joacă. Se întoarse apoi spre Mihai şi i se adresă pentru prima oară pe nume:

-Mihai, mi-a spus Corina că ai terminat facultatea de Construcţii, în Bucureşti.

-Aşa este, încuviiţă el. Am auzit că şi tu vrei să dai la facultate, dar nu ştiu unde.

Băiatul lăsă privirea în jos.

-Dacă ar fi să dau..., aş da şi eu tot la Construcţii... Ce lucru extraordinar! Să poţi să îmbini ştiinţa, cu munca fizică şi chiar cu arta! se entuziasmă el, încercând să se îndepărteze puţin de subiect.

Mihai insistă, însă.

-Cătălin, nu vreau să îmi bag nasul unde nu-i treaba mea, dar să ştii că înţeleg motivele pentru care ar fi greu să pleci la facultate. Şi cred că ele pot fi rezolvate.

Băiatul tăcu, muşcându-şi buzele, iar Mihai continuă.

-Ştiu că ţi-e greu să te desparţi de familie, în special de fete. Dar înţeleg că bunica e spre bine acum, şi va putea să le îngrijească. Corina îmi spunea că îşi doreşte foarte mult să ajute. Se va implica din tot sufletul, ştii asta, nu?

Cătălin n-ar fi putut să-l contrazică în vre-un fel pe Mihai, sau să-i ceară să schimbe subiectul. Era prea politicos pentru asta. Starea lui de disconfort era însă evidentă. Îşi frângea degetele pe sub masă, clipind des. Probabil acum îi părea rău că deschisese subiectul.

De cealaltă parte a discuţiei, Mihai începu să se simtă un lup moralizator. Deşi nu era. Încercă o abordare diferită. Îi descrise pe scurt lui Cătălin povestea lui. Povestea unui orfan singur, la 17 ani, în Bucureşti. A dormit pe unde a apucat, a muncit pe şantiere la negru, a avut o tonă de ambiţie şi un grăunte de noroc şi a reuşit. După ce a împlinit 20 de ani şi-a terminat liceul şi a făcut facultatea, aşa cum visase. Şi a meritat din plin!

Cătălin îl privea cu ochi mari. Ca şi cum o nouă scânteie de speranţă răsărise undeva, în depărtare şi încerca să o desluşească cât mai bine. Mirarea lui era atât de sinceră şi deschisă încât Mihai izbucni în râs.

-Ce? Ai crezut că m-am născut cu fundul în Volvo?

Băiatul zâmbi şi el, jenat.

-Uite-te la mine, Cătălin! Eu sunt dovada vie că dacă îţi doreşti ceva suficient de mult, se poate întâmpla. Trebuie doar să să crezi în tine, să nu te laşi doborât, orice-ar fi!

Băiatul se hotărî în sfârşit să răspundă:

-Ştiu că e adevărat! Dar nu e vorba numai de mine... Cum pot să-mi las familia şi să plec aşa? De ce ar suferi ei pentru ambiţiile mele egoiste? se încruntă el.

Nu trebuia să fii Freud ca să-ţi dai seama despre ce vorbea Cătălin. Ideea de a pleca de lângă surori îl făcea să se identifice dureros cu imaginea mamei care îi abandonase cu ani în urmă. Mihai încercă să pună însă lucrurile într-o altă lumină:

-Dar plecarea ta ar fi spre binele lor, nu vezi asta? Încearcă să gândeşti în perspectivă!

Băiatul avea o expresie nedumerită, aşa că Mihai continuă:

-Cu ce le va ajuta ca şi peste 5-10 ani să trăiţi în aceleaşi condiţii grele? Tu alături de ele şi de bunica (tot mai bătrână şi bolnavă), lucrând muncă necalificată şi prost platită, irosindu-ţi talentul, tinereţea şi inteligenţa. Nu ar fi mai bine pentru toţi dacă ai face o facultate acum, cât bunica e încă în putere?... Să poţi să ai un serviciu bine plătit şi siguranţa zilei de mâine! Atât pentru tine, cât şi pentru ele!

În timp ce Mihai se însufleţise încercând să pledeze pentru cauza facultăţii, expresia de pe faţa lui Cătălin devenise din ce în ce mai gravă.

-Iartă-mă dacă sunt prea direct. Ştiu că nu mă cunoşti decât de 2-3 zile, dar mie îmi place să spun adevărul, aşa cum îl vad eu. Cred că meriţi asta şi mai cred că eşti suficient de matur ca să-i faci faţă! Promite-mi că te mai gândeşti şi cu asta am încheiat discuţia!

Cătălin încuviinţă din cap cu o privire pierdută. Era clar că argumentele auzite îi dăduseră de gândit.

Mihai la rândul lui rămase pe gânduri. O idee îi încolţise în minte în timp ce-i vorbea băiatului. Poate că exista o modalitate mai bună de-al ajuta, pe lângă a-i oferi bani... Îşi propuse să discute problema cu Corina la sfârşitul zilei şi încercă să se concentreze din nou la invitaţii săi, ignorând-o. Exact aşa cum şi ea îl ignora la rândul ei subtil, elegant, ucigător. Ca un stilet înfipt cu precizie în inimă. Ce altceva ar fi putut să facă pentru moment?

Prânzul era pe sfârşite. Comandă mâncare le pachet şi pentru d-na Comşa, iar în drumul înapoi spre Hope se opriră la un bazar de unde le cumpără fetelor cele mai frumoase jucării pe care le găsiră. Fleacuri chinezeşti de doi bani care le umplură de bucurie.

Petrecură tot restul zilei împreună, la bordul micuţului iaht. Pe drumul de întoarcere spre Constanţa avură parte chiar de însoţitori neaşteptaţi: câţiva delfini despicând cu sărituri graţioase apele liniştite. Se apropia seara când ajunseră înapoi în Portul Tomis, obosiţi şi uimiţi. Cum trecuse timpul atât de repede?